Pe 29 iulie 1848, “Deşteaptă-te, române!” a fost cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. Interzis de regimurile totalitare timp de aproape o jumătate de secol, “Deşteaptă-te, române!” a fost ales, imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, imnul naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991.
Ziua de 29 iulie a fost desemnată, în 1998, Ziua Imnului Naţional al României - “Deşteaptă-te, române !”, simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848.
În varianta prescurtată imnul este intitulat Deşteaptă-te române şi conţine 4 strofe, selectate din cele 11 strofe ale poeziei Un răsunet.
Versurile imnului naţional actual al României aparţin lui Andrei Mureşanu (1816-1863), poet romantic, jurnalist, traducator, un adevarat tribun al al epocii Revoluţiei de la 1848. Muzica a fost compusa de Anton Pann (1796-1854), cunoscut poet şi culegator de folclor.
Poemul “Un răsunet” al lui Andrei Muresanu, scris în vremea Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în câteva zile de Anton Pann şi cântat pentru prima dată pe 29 iunie 1848 la Râmnicul Vâlcea.
Ideea unui imn naţional s-a născut
încă din 1840 în Principatele Române, când era cântat mai ales la
festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. În anul 1881 cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. Imnul s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I.
Imnul regal a fost înlocuit în 1948 de “Zdrobite cătuşe”, apoi de ,,Te slăvim, Românie !” şi de imnul comunist “Trei culori”.
Acestuia i-a luat locul după Revoluţie “Deşteaptă-te, române !”.
Versurile şi aranjamentul îi aparţin lui Andrei Mureşanu, iar Anton Pann
este creditat ca autor al muzicii imnului. Cu toate acestea, Gheorghe
Ucenescu, un dascăl la primul gimnaziu românesc braşovean susţinea că el
este autorul muzicii.
Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 şi 11.
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!
Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!
