ÎNTREBĂRI DE ZIUA RADIOLOCAŢIEI
Aniversarea Zilei Radiolocaţiei din acest an marchează şi împlinirea unei „vârste“ care, la prima vedere, pare a unui adolescent, în comparaţie cu armele de îndelungată tradiţie ale Armatei Române.
La o analiză în cunoştinţă de cauză se poate constata un salt evident în evoluţia radiolocaţiei, ca armă prin excelenţă tehnică, de la înfiinţare – 25 iulie 1955 – până în zilele acestea, când împlineşte 55 de ani.
Primele radare care au funcţionat pe teritoriul ţării noastre au fost de producţie germană - „Freya“ şi „Wurzburg“ -, fiind instalate în timpul celui de-al doilea război mondial pentru apărarea litoralului Mării Negre.
După război au apărut radarele sovietice P-3 şi P-8, dotarea Armatei Române de-a lungul anilor fiind, de regulă, în urmă cu două-trei generaţii faţă de ceea ce era în funcţiune la producător. Cu paşi mai mari sau mai mici, în funcţie de ceea ce ni se oferea pe bani grei şi trenuri întregi cu produse agricole, radiolocaţia a evoluat de la posturile de pândă şi ascultare a avioanelor care survolau spaţiul aerian al ţării, la un sistem de cercetare bine pus la punct, organizat pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi radiotehnice, raza de descoperire a unui radar făcând saltul de la 60 km în anii 50 la peste 600 km în anii ’80. Acest salt uriaş pentru posibilităţile noastre de înzestrare a fost posibil într-o perioadă relativ scurtă datorită faptului că tehnica de radiolocaţie încorporează realizările la zi în domeniul radioelectronicii, saltul în distanţa de descoperire fiind echivalent cu cel de la simpla triodă la procesor.
Serviciul de luptă se desfăşura zi şi noapte, aviaţia militară executa zboruri din zori până după miezul nopţii, iar radarele trebuiau să fie în parametri şi datele despre situaţia aeriană transmise permanent la înştiinţare. Operatorii şi navigatorii, umăr lângă umăr, dirijau prin radio, cu ochii în ecranele luminiscente, vânătorii la ţinte şi raportau cu satisfacţie îndeplinirea misiunii. An după an, indiferent de timp şi anotimp, zi sau noapte, echipajele de radiolocatorişti s-au călit în efort, au dobândit calităţi de adevăraţi lideri, profesionişti, oameni de echipă. Cu mândrie şi în acelaşi timp nostalgie afirm răspicat că radiolocatoriştii sunt obişnuiţi cu privaţiunile acestei arme atât de tinere şi atât de … altfel pentru cei care o slujesc.
Vieţi întregi de OM, cu adolescenţa petrecută în cazarmă, tinereţea şi maturitatea dedicate slujirii ţării sub drapel, în uniformă, în dispozitive de luptă, cu mutări la ordin în diferite garnizoane. Drapelul, cu sau fără stemă, cu sau fără gaură la mijloc, este al ţării în care s-au născut, iar radiolocatoriştii au jurat sub faldurile lui să-l apere „ca pe lumina ochilor“, indiferent de politicieni şi politica pe care aceştia o fac. În zecile de ani petrecuţi în armată, în arma RADIOLOCAŢIE, colegii mei s-au pregătit şi au devenit ceea ce şi-au propus – militari, ofiţeri de carieră, despre care S. Scheletti spunea ceva în care, culmea, ei şi cred: „…De energia şi valoarea corpului ofiţeresc depinde onoarea şi independenţa tării“.
Sunt din ce în ce mai rare momentele când la întâlnirile cu foştii colegi derulăm cadru cu cadru secvenţe din filmul devenirii noastre ca oameni şi profesionişti: curse contra cronometru în remedierea unor deranjamente pe timpul asigurării zborului de instrucţie al unităţii de aviaţie exact când „ vânătorii“ erau dirijaţi la interceptarea „ţintelor“, temperaturile de peste 40 de grade Celsius din cabina cu indicatori de unde transmiteam ore în şir, fără întrerupere, date despre puzderia de aeronave pe timpul antrenamentelor cu ţinte aeriene marcate, semiîntunericul cabinelor în funcţiune exact la trecerea dintre ani, când ne simţeam mândri că NOI eram cei care vegheam la graniţa cerului albastru pentru liniştea ţării…
În aceste zile cu adevărat de neconceput pentru noi, cei care am fost (şi rămânem) radiolocatorişti, vorbim cu tristeţe despre colegi relativ tineri care dispar răpuşi de cancer din cauza mediului iradiant în care au lucrat, ne gândim cu îngrijorare la ziua de mâine când în urma recalculării pensiilor (proprietatea noastră, ca şi gradul, pe care le-am dobândit cu sacrificii îndeplinind cerinţele jurământului prin care am executat necondiţionat ordinele primite) vom suferi împreună cu întreaga familie şi ne simţim umiliţi de modul în care guvernanţii autişti din fruntea ţării îi tratează pe militarii activi şi în rezervă.
Gândindu-mă la aceşti 55 de ani de existenţă ai armei pe care am slujit-o timp de 30 de ani, mă întreb cu oarecare nelinişte ce se va întâmpla cu puţinele subunităţi de radiolocaţie care au mai rămas, cu personal insuficient, în care tehnica a rămas la nivelul anilor 70-80, funcţionând din ce în ce mai greu din lipsa resurselor şi unde plutesc în aer din ce în ce mai multe întrebări fără răspuns. Se vor găsi oare răspunsuri potrivite la aceste întrebări legate de … existenţa radiolocaţiei ? Văzând care este cruda realitate pe care au creat-o politicienii aflaţi de douăzeci de ani în fruntea bucatelor, este din ce în ce mai clar că răspunsurile vor fi dezamăgitoare.
Scoaterea din funcţiune a tehnicii cu resursa regulamentară de funcţionare epuizată, cu un anumit grad de uzură fizică şi depăşită de performanţele tehnice actuale este un proces obiectiv şi de înţeles în anumite circumstanţe. Problema care se pune este însă următoarea: ce se pune în loc? Resurse financiare pentru achiziţionarea unor radare performante nu vor fi mulţi ani de acum încolo, şi prin dezafectarea unui număr însemnat de radare din sistemul de supraveghere a spaţiului aerian rămân zone întregi neacoperite.
În acelaşi timp, de ani buni nu mai există limite în spolierea armatei de bunurile care i-au aparţinut. Radiolocaţia nu avea cum să scape. Mii de hectare de teren şi sute de clădiri şi puncte de comandă subterane cu toate amenajările aferente au trecut în proprietatea Consiilor locale, de unde „băieţii deştepţi” cu carnet de partid (nu contează care, pentru că operaţiunea de spoliere a armatei şi a ţării întregi este transpartinică) îşi rotunjesc cu acte măsluite averile dobândite cu neruşinare de când sunt în politică, ei fiind aleşi de popor pentru a aduce în ţară democraţia şi pentru a face ca „tot românul să prospere”. Nenorocirea este aceşti inşi fără Dumnezeu prostesc poporul cu minciuni în care nici ei nu cred, dar pe care le asezonează cu mită electorală de doi lei, rămânând astfel la butoane mandat după mandat, perioadă de timp în care nu se mai satură de dobândit averi care să le ajungă pentru câteva generaţii. Concomitent, ca să se vadă cum au devenit ei brusc inteligenţi odată cu dobândirea statutului de demnitar al statului, aleşii împreună cu găştile lor cumpără licenţe şi doctorate din competenţa cărora au dus o ţară şi-un popor credul de râpă.
La acest ultim punct al raţionamentului îmi amintesc celebra frază rostită de J.F.Kennedy într-un moment de cumpănă pentru ţara tuturor posibilităţilor: „Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară“. La partea a doua a întrebării foştii radiolocatorişti pot răspunde că au dedicat ţării treizeci-patruzeci de ani din viaţa lor ţării sub drapelul căreia au jurat credinţă. Sunt oare îndreptăţiţi militarii care-şi trăiesc viaţa întreagă executând ordine primite în numele celor au condus destinele statului român să se întrebe la rândul lor dacă nu cumva a venit şi rândul ţării lor să facă ceva pentru ei? Bineînţeles că sunt îndreptăţiţi, dar… Unde eşti tu Ţepeş Doamne?
Aniversarea Zilei Radiolocaţiei din acest an marchează şi împlinirea unei „vârste“ care, la prima vedere, pare a unui adolescent, în comparaţie cu armele de îndelungată tradiţie ale Armatei Române.
La o analiză în cunoştinţă de cauză se poate constata un salt evident în evoluţia radiolocaţiei, ca armă prin excelenţă tehnică, de la înfiinţare – 25 iulie 1955 – până în zilele acestea, când împlineşte 55 de ani.
Primele radare care au funcţionat pe teritoriul ţării noastre au fost de producţie germană - „Freya“ şi „Wurzburg“ -, fiind instalate în timpul celui de-al doilea război mondial pentru apărarea litoralului Mării Negre.
După război au apărut radarele sovietice P-3 şi P-8, dotarea Armatei Române de-a lungul anilor fiind, de regulă, în urmă cu două-trei generaţii faţă de ceea ce era în funcţiune la producător. Cu paşi mai mari sau mai mici, în funcţie de ceea ce ni se oferea pe bani grei şi trenuri întregi cu produse agricole, radiolocaţia a evoluat de la posturile de pândă şi ascultare a avioanelor care survolau spaţiul aerian al ţării, la un sistem de cercetare bine pus la punct, organizat pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi radiotehnice, raza de descoperire a unui radar făcând saltul de la 60 km în anii 50 la peste 600 km în anii ’80. Acest salt uriaş pentru posibilităţile noastre de înzestrare a fost posibil într-o perioadă relativ scurtă datorită faptului că tehnica de radiolocaţie încorporează realizările la zi în domeniul radioelectronicii, saltul în distanţa de descoperire fiind echivalent cu cel de la simpla triodă la procesor.
Serviciul de luptă se desfăşura zi şi noapte, aviaţia militară executa zboruri din zori până după miezul nopţii, iar radarele trebuiau să fie în parametri şi datele despre situaţia aeriană transmise permanent la înştiinţare. Operatorii şi navigatorii, umăr lângă umăr, dirijau prin radio, cu ochii în ecranele luminiscente, vânătorii la ţinte şi raportau cu satisfacţie îndeplinirea misiunii. An după an, indiferent de timp şi anotimp, zi sau noapte, echipajele de radiolocatorişti s-au călit în efort, au dobândit calităţi de adevăraţi lideri, profesionişti, oameni de echipă. Cu mândrie şi în acelaşi timp nostalgie afirm răspicat că radiolocatoriştii sunt obişnuiţi cu privaţiunile acestei arme atât de tinere şi atât de … altfel pentru cei care o slujesc.
Vieţi întregi de OM, cu adolescenţa petrecută în cazarmă, tinereţea şi maturitatea dedicate slujirii ţării sub drapel, în uniformă, în dispozitive de luptă, cu mutări la ordin în diferite garnizoane. Drapelul, cu sau fără stemă, cu sau fără gaură la mijloc, este al ţării în care s-au născut, iar radiolocatoriştii au jurat sub faldurile lui să-l apere „ca pe lumina ochilor“, indiferent de politicieni şi politica pe care aceştia o fac. În zecile de ani petrecuţi în armată, în arma RADIOLOCAŢIE, colegii mei s-au pregătit şi au devenit ceea ce şi-au propus – militari, ofiţeri de carieră, despre care S. Scheletti spunea ceva în care, culmea, ei şi cred: „…De energia şi valoarea corpului ofiţeresc depinde onoarea şi independenţa tării“.
Sunt din ce în ce mai rare momentele când la întâlnirile cu foştii colegi derulăm cadru cu cadru secvenţe din filmul devenirii noastre ca oameni şi profesionişti: curse contra cronometru în remedierea unor deranjamente pe timpul asigurării zborului de instrucţie al unităţii de aviaţie exact când „ vânătorii“ erau dirijaţi la interceptarea „ţintelor“, temperaturile de peste 40 de grade Celsius din cabina cu indicatori de unde transmiteam ore în şir, fără întrerupere, date despre puzderia de aeronave pe timpul antrenamentelor cu ţinte aeriene marcate, semiîntunericul cabinelor în funcţiune exact la trecerea dintre ani, când ne simţeam mândri că NOI eram cei care vegheam la graniţa cerului albastru pentru liniştea ţării…
În aceste zile cu adevărat de neconceput pentru noi, cei care am fost (şi rămânem) radiolocatorişti, vorbim cu tristeţe despre colegi relativ tineri care dispar răpuşi de cancer din cauza mediului iradiant în care au lucrat, ne gândim cu îngrijorare la ziua de mâine când în urma recalculării pensiilor (proprietatea noastră, ca şi gradul, pe care le-am dobândit cu sacrificii îndeplinind cerinţele jurământului prin care am executat necondiţionat ordinele primite) vom suferi împreună cu întreaga familie şi ne simţim umiliţi de modul în care guvernanţii autişti din fruntea ţării îi tratează pe militarii activi şi în rezervă.
Gândindu-mă la aceşti 55 de ani de existenţă ai armei pe care am slujit-o timp de 30 de ani, mă întreb cu oarecare nelinişte ce se va întâmpla cu puţinele subunităţi de radiolocaţie care au mai rămas, cu personal insuficient, în care tehnica a rămas la nivelul anilor 70-80, funcţionând din ce în ce mai greu din lipsa resurselor şi unde plutesc în aer din ce în ce mai multe întrebări fără răspuns. Se vor găsi oare răspunsuri potrivite la aceste întrebări legate de … existenţa radiolocaţiei ? Văzând care este cruda realitate pe care au creat-o politicienii aflaţi de douăzeci de ani în fruntea bucatelor, este din ce în ce mai clar că răspunsurile vor fi dezamăgitoare.
Scoaterea din funcţiune a tehnicii cu resursa regulamentară de funcţionare epuizată, cu un anumit grad de uzură fizică şi depăşită de performanţele tehnice actuale este un proces obiectiv şi de înţeles în anumite circumstanţe. Problema care se pune este însă următoarea: ce se pune în loc? Resurse financiare pentru achiziţionarea unor radare performante nu vor fi mulţi ani de acum încolo, şi prin dezafectarea unui număr însemnat de radare din sistemul de supraveghere a spaţiului aerian rămân zone întregi neacoperite.
În acelaşi timp, de ani buni nu mai există limite în spolierea armatei de bunurile care i-au aparţinut. Radiolocaţia nu avea cum să scape. Mii de hectare de teren şi sute de clădiri şi puncte de comandă subterane cu toate amenajările aferente au trecut în proprietatea Consiilor locale, de unde „băieţii deştepţi” cu carnet de partid (nu contează care, pentru că operaţiunea de spoliere a armatei şi a ţării întregi este transpartinică) îşi rotunjesc cu acte măsluite averile dobândite cu neruşinare de când sunt în politică, ei fiind aleşi de popor pentru a aduce în ţară democraţia şi pentru a face ca „tot românul să prospere”. Nenorocirea este aceşti inşi fără Dumnezeu prostesc poporul cu minciuni în care nici ei nu cred, dar pe care le asezonează cu mită electorală de doi lei, rămânând astfel la butoane mandat după mandat, perioadă de timp în care nu se mai satură de dobândit averi care să le ajungă pentru câteva generaţii. Concomitent, ca să se vadă cum au devenit ei brusc inteligenţi odată cu dobândirea statutului de demnitar al statului, aleşii împreună cu găştile lor cumpără licenţe şi doctorate din competenţa cărora au dus o ţară şi-un popor credul de râpă.
La acest ultim punct al raţionamentului îmi amintesc celebra frază rostită de J.F.Kennedy într-un moment de cumpănă pentru ţara tuturor posibilităţilor: „Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară“. La partea a doua a întrebării foştii radiolocatorişti pot răspunde că au dedicat ţării treizeci-patruzeci de ani din viaţa lor ţării sub drapelul căreia au jurat credinţă. Sunt oare îndreptăţiţi militarii care-şi trăiesc viaţa întreagă executând ordine primite în numele celor au condus destinele statului român să se întrebe la rândul lor dacă nu cumva a venit şi rândul ţării lor să facă ceva pentru ei? Bineînţeles că sunt îndreptăţiţi, dar… Unde eşti tu Ţepeş Doamne?
