| Fara sa fiu un fan al celui ce se intituleaza,, istoric militar,, , d-l AMS, si fara sa ma numar printre cei care l-au adulat pe fostul ministru al apararii, generalul colonel(rtr) CO (primul este, cel mult , un mic pitic istoric speculant, cel de-al doilea, un ministru sub care armata ,,intregului popor,, devenise de nerecunoscut , si stiti la ce ma refer...), va propun spre analiza un pasaj dintr-un interviu luat ultimului si care-si propune sa faca dezvaluiri incendiare in legatura cu evenimentele din decembrie 1989. Nu voi insista prea mult, lasandu-va pe Dvs sa trageti concluziile in legatura cu modul in care a fost organizat si a functionat un sistem caruia , cei mai multi dintre Dvs , v-ati dedicat cu toata fiinta... Barfe, cumetrii, ipocrizii etc etc etc |
,,........Continuăm seria de
interviuri inedite din colecţia istoricului Alex Mihai
Stoenescu, în legătură
cu evenimentele din decembrie 1989 şi din 1990, cu o
discuţie realizată în
luna august 2005 cu General-colonel (r) dr. Constantin
Olteanu, fost ministru
al Apărării Naţionale (martie 1980-decembrie 1985);
prim-secretar şi
primar general al Capitalei (decembrie 1985-mai 1988);
secretar al CC al PCR
şi şef al Secţiei propagandă şi presă (mai 1988–
octombrie 1989); şeful
Secţiei relaţii externe a CC al PCR (octombrie 1989-
decembrie 1989); în
prezent, profesor asociat Universitatea „Spiru Haret” . În
acest număr prezentăm
prima parte a interviului.
Alex Mihai Stoenescu:
Domnule general, aş vrea să discutăm câteva
probleme foarte
concrete. Când ne-am întâlnit în holul Universităţii mi-aţi spus
ceva despre penetrarea
sovietică în Armată. Asta mă interesează. Asupra
problemei generale a
socialismului, la care v-aţi referit atunci, eu am altă
opinie: Gorbaciov a
fost influenţat de Occident, unii afirmă că a fost recrutat...
Constantin Olteanu:
Dacă Gorbaciov nu se lăsa influenţat de
Occident, cum aţi spus
dvs.., socialismul, ca sistem, exista şi acum.
AMS: Era mai rău,
domnule general.
CO: Aveţi dreptate.
Totul depinde însă de modul în care este perceput
fenomenul.
AMS: Domnule general,
îmi vin din ce în ce mai multe semnale că
sovieticii reuşiseră
să penetreze destul de sus în Armată. Aţi fost ministru al
Apărării, aţi avut
acces la dosarele astea....
CO: Când abordăm acest
subiect delicat, trebuie să avem în vedere că
nu numai serviciile
secrete sovietice ţinteau acest obiectiv, ci şi alte servicii
străine. Atitudinea
sovieticilor, avantajele lor în realizarea acestui scop pot să
fie mai bine înţelese
dacă avem în vedere fenomenele specifice armatei
române, precum:
diviziile formate din prizonierii români pe teritoriul URSS;
existenţa
consilierilor sovietici în armata noastră; formarea şi pregătirea unor
cadre în şcolile şi
academiile militare sovietice; traducerea şi introducerea
regulamentelor
militare sovietice în armata română. Apartenenţa Armatei
române la Tratatul de
la Varşovia, începând cu 1955, a creat posibilităţi şi
facilităţi noi pentru
sovietici de a ajunge în situaţia să cunoască problemele militare care îi
interesau. Spre deosebire de occidentali, care acţionau
împotriva sistemului
socialist, sovieticii aveau alte interese. Până la un moment
dat, organele se
spionaj sovietice au urmărit să cunoască poziţia României în
unele probleme ale
Alianţei şi s-o influenţeze în interesul lor. De la un timp,
sovieticii au acţionat
pentru folosirea unor generali şi ofiţeri români recrutaţi de
ei, nu pentru
înlăturarea regimului politic din România, ci numai a conducerii
ţării, în frunte cu
Nicolae Ceauşescu, cu alta, care să se alinieze fără condiţii
Moscovei.
AMS: E clar! Să considerăm
că imaginea pe care aţi prezentat-o este
cea a condiţiilor
generale.
CO: În legătură cu
dosarele la care v-aţi referit, vă rog să reţineţi că
aceste dosare se aflau
la organele de contrainformaţii militare care, după cum
bine ştiţi, erau
structuri ale Departamentului Securităţii Statului. Dar eram
informat în legătură
cu unele cazuri. Când au început să fie îndepărtaţi cei cu
studii în URSS, ei
s-au orientat spre URSS pentru protecţie. Acesta a fost un
criteriu pentru noi,
care trezea o bănuială. Nu toate informaţiile se confirmau,
dar existau suspiciuni
întemeiate că fenomenul se petrecea. Se ştia că foştii
generali Ioan Şerb şi
Nicolae Militaru, ambii cu studii militare în URSS,
fuseseră racolaţi de
serviciile secrete sovietice. Activitatea lui Şerb a fost
documentată de
organele de contrainformaţii militare, iar el a fost judecat şi
condamnat pentru
spionaj în favoarea unei puteri străine. În ceea ce-l priveşte
pe generalul Militaru,
despre care s-a fabulat mult, vreau să vă relatez câteva
aspecte cunoscute de
mine. Din perioada când eram la Secţia pentru probleme
militare şi justiţie a
CC al PCR am cunoscut, de la organele de contrainformaţii
militare, că generalul
Militaru, atunci comandantul Armatei a 3-a de la Cluj
(din 1980, Armata a
4-a) era suspectat de relaţii cu sovieticii şi lucrat, dosarul
lui având mai multe
denumiri conspirative, ultima fiind „Corbul”, probabil
pentru că generalul
avea o culoare mai întunecată a tenului. Generalul Vasile
Milea îmi relata că în
perioada cât era el şef de stat major la Armata a 3-a,
generalul Militaru,
comandantul lui, comitea unele imprudenţe care accentuau
suspiciunea. Pus în
faţa unor probe incontestabile, în primăvara anului 1978,
generalului Militaru i
s-a luat comanda Armatei a 2-a (Bucureşti), la
propunerea generalului
Ion Coman, ministrul Apărării la acea dată. El s-a
autodenunţat în scris,
recunoscând că a colaborat cu organele GRU sovietice. A
fost numit adjunct al
ministrului Construcţiilor Industriale, iar în anul 1984,
trecut în rezervă.
Vă ofer un exemplu din
care rezultă relaţiile lui Militaru cu sovieticii.
În decembrie 1974,
generalul Ion Gheorghe a fost eliberat din funcţia de şef al
MStM şi numit
prim-vicepreşedinte la Capitală. Până când a fost numit generalul Ion Coman pe
funcţia lui Gheorghe, Militaru m-a chemat la el, la
Comandamentul Armatei
2, şi mi-a spus următoarele: „Măi Costică, eu o să
merg şeful MStM.”.
I-am răspuns: „Ştiu că s-au înaintat câteva propuneri,
însă... nu figuraţi!”
Reluând argumentarea, Militaru îmi spune: „Este sigur,
pentru că mi-a spus
ataşatul militar sovietic. Iar tu – a continuat el – o să iei
comanda Armatei 2, că
tot n-am reuşit asta când te-am propus la comanda
Diviziei 57 tancuri”.
Despre această chestiune nu am discutat cu nimeni,
pentru că erau lucruri
periculoase. Cum adică... ştii de la ataşatul militar
sovietic că vei fi
numit la conducerea MStM, când România era o ţară
independentă!?
AMS: Nicolae Ceauşescu
era informat asupra amănuntelor acestor cazuri?
CO: Sunt convins că
era ţinut la curent cu ce se ştia. În plus, trebuie
precizat că, potrivit
reglementărilor vremii, nici un general nu putea fi luat în
lucru de Securitate
decât cu aprobarea lui Nicolae Ceauşescu, pe baza unei
documentări
convingătoare, pentru a se evita abuzurile. Pe parcurs, Nicolae
Ceauşescu era informat
asupra evoluţiei cazului respectiv. Tot de la organele
de contrainformaţii
militare cunosc faptul că, pornindu-se de la faptele celor
doi generali cu
funcţii importante în Armată, Şerb şi Militaru, suspiciunea s-a
extins asupra tuturor
celor care aveau studii militare în URSS, ceea ce s-a
reflectat, între
altele, în supravegherea lor, precum şi în politica de promovare a
lor în funcţie şi în
grad. Reacţiile lui Ceauşescu i-au pus în gardă pe sovietici,
iar aici apare un
fenomen mult mai complex. Fie că au fost informate, fie că au
constatat prin
mijloace proprii, organele de resort sovietice au operat schimbări
în tactica lor,
orientându-se şi spre alţii, care nu aveau studii în URSS. Despre
această reorientare a
tacticii sovieticilor am aflat, de asemenea, de la organele
noastre de
contrainformaţii militare. În încheierea acestui comentariu, vreau să-mi
exprim convingerea că
nu toţi care au făcut studii sau au avut misiuni în
străinătate s-au
pretat la această atitudine dezonorantă, înjositoare, de a fi, cum
spunea Titu Maiorescu,
„spion străin în ţara ta”. Dar trebuie să subliniez şi că
nu orice general cu
studii în ţară era absolvit de pericolul de a fi racolat. Aşadar
criteriul studiilor nu
este mereu valabil, criteriul real fiind cel dat de categoria
de observaţii privind
„relaţiile cadrelor militare cu străinii”.
AMS: Domnule general,
să trecem la Vasile Milea. Circulă informaţii
despre legăturile lui
timpurii şi suspecte cu sovieticii. Este important să
analizăm acest caz
pentru a înţelege comportamentul lui din decembrie 1989.
CO: Într-adevăr. N-am
fost informat de organele în drept că a avut o
colaborare condusă, să
spun aşa...
AMS: Dirijată de
sovietici, printr-o acţiune de racolare.
CO: Aş putea să mă refer însă la anumite
elemente de apropiere,
relatate mie chiar de
defunctul general, altele deduse din unele fapte. În câteva
rânduri el mi-a spus
că, în timp ce era comandantul Diviziei 9 de la Constanţa,
avea relaţii foarte
apropiate cu consilierii sovietici, întâlnindu-se de multe ori
cu ei şi în afara
programului. Conform legilor şi regulamentelor, pe care Milea
le cunoştea bine, aşa
ceva nu era permis. Şi, este posibil ca, în asemenea
împrejurări,
sovieticii să fi acţionat cu elemente care puteau fi interpretate
drept tentative de
racolare. După părerea mea, termenul în care s-a încadrat
chestiunea asta a fost
că s-a realizat „o apropiere”. După aceea eu am avut două
dovezi, pe care însă
nu i le-am raportat lui Ceauşescu.
AMS: De ce?
CO: De ce? Pentru că
eu aflasem chiar de la generalul Milea povestea
episodului din 1962 de
la Piteşti. Se produsese o răscoală în câteva sate din
Argeş, din cauza
colectivizării, şi Ceauşescu s-a dus la Piteşti să rezolve
situaţia. Colonelul
Vasile Milea, comandantul Şcolii de ofiţeri de tancuri din
garnizoană, a fost
convocat la Comitetul regional de partid, unde se afla
Nicolae Ceauşescu,
atunci secretar al CC al PCR. Ceauşescu i-a cerut lui Milea
să folosească
tancurile pentru rezolvarea situaţiei create. O cerinţă care nu
putea fi refuzată.
Milea s-a conformat. Probabil că sunt şi exagerări. Nu s-a
intervenit, dar atunci
s-au cunoscut Ceauşescu şi Milea. A rezultat că
Ceauşescu se simţea
legat de episodul ăsta.
AMS: Adică era
omul care scotea imediat tancurile, ca în decembrie
1989, fără să mai
întrebe de lege.
CO:( ironic) Aşa ar
rezulta. O să încep însă cu a doua dovadă, pentru că se
leagă bine de ce
spuneam mai devreme. Într-o discuţie din octombrie 1985... Eram
la Snagov, chemaţi de
Ceauşescu, eu, Postelnicu şi Homoştean (la acea dată,
ministru de Interne,
n.a.). Ceauşescu avea pe cineva în audienţă şi am zis: „Hai să
nu stăm în picioare,
să ne aşezăm să bem o cafea, să stăm puţin până ne cheamă
înăuntru”. Ne aşezăm
şi, în timpul discuţiilor, Postelnicu îmi spune: „Măi, nea
Costică... – aşa
vorbea el, avea un caracter urât, nu era atât de tâmpit cum s-a spus,
pe cât era de viclean
şi îngâmfat – „Măi, nea Costică, cine îl împinge pe Milea
ăsta?”. Era clar că îl
aveau în atenţie şi studiau penetrarea.
AMS: Asta,
petrecându-se în septembrie-octombrie 1985, însemna că ei
aveau semnale despre
intenţia de a vă schimba din funcţie şi a-l pune pe Milea.
CO: Da, pentru că
schimbarea s-a întâmplat în decembrie. O să vă
povestesc. Şi răspund,
pomenindu-i câteva nume dintre apropiaţii lui Ceauşescu.
„Eşti pe fază,
domnule!” – mi-a răspuns Postelnicu. Milea ştia să-şi facă relaţii în
interesul lui. Aceştia
îl împingeau în faţa lui Ceauşescu, plus situaţia de la Argeş.
AMS: Ce funcţie avea în momentul ăla?
CO: Prim-adjunct al
ministrului şi şef al MStM. Eu lucram bine cu el,
era cooperant, dar nu
stăpânea suficient problemele din zona politico-militară.
Atunci completează şi
Homoşteanu: „Tov. Olteanu... – îl ştiam de când
era prim secretar la
raionul Sebeş... – , tov. Olteanu, când discutaţi cu
tovarăşul, să nu
spuneţi ceva negativ despre Milea, că ţine la el”. Ştiam despre
ce e vorba, mi-a spus
chiar Milea, cu colectivizarea, şi am făcut o asociaţie de
idei. Schimbarea
plutea în aer, era doar o chestiune de timp.
A doua dovadă, o
iau invers, se
consumase în 1983, cu ocazia aplicaţiei de la Neptun, pe hartă,
fără trupe, la care
participau sovieticii şi bulgarii.
AMS: Să precizăm că,
începând din 1968, România nu accepta
desfăşurarea de trupe
ale Tratatului de la Varşovia, pentru aplicaţii, pe teritoriul ei.
CO: Se cunoaşte lucrul
ăsta.
AMS: Copiii ăştia
născuţi în libertate nu ştiu.
CO: Da, aveţi
dreptate. Dar, dacă citesc, află. În anul 1983 pregăteam
aplicaţia din
primăvară cu Frontul român, pe care o desfăşuram pe hartă, în
staţiunea Neptun. Şef
de stat major era generalul Paul Cheler, iar comandantul
frontului era
generalul Ion Hortopan. Aplicaţia era condusă, ca şi precedentele,
de ministrul Apărării
al României. Partea română elabora concepţia aplicaţiei şi
toate documentele
desfăşurării acesteia, pe care le puneam de acord cu
Comandamentul Forţelor
Armate Unite, cu partea sovietică, pentru că participa
cu o armată în
compunerea Frontului român, precum şi cu partea bulgară, care
şi ea participa cu o
armată în compunerea frontului comandat de români.
Pentru punerea de
acord a concepţie elaborate de partea română cu armata
sovietică şi cu armata
bulgară, a fost trimis la bulgari generalul Nicolae
Eftimescu, ca să
discute cu ei elementele de colaborare. Iar la Moscova, la
Comandamentul Forţelor
Armate Unite, unde comandant şef era mareşalul
Viktor Kulikov, iar
şeful de stat major era generalul Anatoli Gribkov, s-a
hotărît să meargă
generalul Vasile Milea, având în vedere că noi făcuserăm
nişte schimbări în
concepţie. În discuţiile cu Milea eu am ridicat problema:
„Dom’ne, chiar aşa, de
când am început aplicaţiile avem aceeaşi concepţie,
mereu?”. Repetarea
unor concepţii osificate nu contribuia la pregătirea
participanţilor. În
timpul elaborării concepţiei aplicaţiei am discutat cu generalul
Milea, care era şeful
MStM atunci. Şi am convenit că nu putem merge la infinit cu
aceeaşi concepţie, să
mai schimbăm ceva, în sensul îmbunătăţirii ei.
AMS: Vi s-a părut că
sovieticii făceau deliberat asta? Adică nu
schimbau concepţia
pentru a ţine Armata română într-un stadiu de pregătire, să
spunem, stereotip şi
previzibil
CO: Se poate gândi şi
aşa, însă mai mult dezvăluia atitudinea lor
formală faţă de
aplicaţii. Dar la elaborarea acestei concepţii noi trebuia să
privim lucrurile în
lumina doctrinei militare naţionale, să ţinem seama de cele
două armate –
sovietică şi bulgară –, precum şi de faptul că la aplicaţie luau
parte mareşalul
Kulikov, generalul Gribkov şi ministrul Apărării bulgar,
generalul de armată
Dobri Djurov. Adevărul este că noi făceam pregătirea, prin
această formă, în
primul rând pentru noi.
AMS: Da, dar la nivel
strategic...
CO: Domnule Stoenescu,
în cadrul aplicaţiei la care m-am referit se
rezolvau şi probleme
strategice importante. De altfel, Frontul, în terminologia
rusească, folosită
atunci şi de noi (grup de armate) este o structură strategică.
Potrivit cutumei,
ministrul Apărării român prezenta mai întâi lui Nicolae
Ceauşescu, comandantul
suprem al Forţelor Armate ale României, textul şi harta
cu aplicaţia. De
obicei, Ceauşescu nu citea textul. Privea harta şi asculta
explicaţiile
ministrului, după care se pronunţa. În acest mod procedam şi cu
aplicaţiile pe care le
desfăşuram în ţară, la nivelul Armatei. După ce a fost de
acord, i-am cerut lui
Ceauşescu aprobarea ca la Moscova să meargă generalul
Vasile Milea, din
motivele arătate mai sus.
AMS: Modificările
propuse.
CO: Da. Nicolae
Ceauşescu a fost de acord şi a semnat raportul
prezentat de mine.
Făceam raport scris înainte şi el aproba sau nu. Dar,
important era să ştie.
Iar Ceauşescu îmi spune, după ce aprobă, spre
surprinderea mea:
„Bine, măi, să se ducă, dar să-i spui să nu bea!”. Nu i-am
spus lui Milea, a
murit şi nu i-am spus, mi-a fost jenă. Nu ştiu la ce s-a referit,
la faptul că Milea bea
şi el ca orice om. Ştiţi cum era: când n-are ce să spună
despre o persoană,
zice ceva ori că e afemeiat, ori că bea...
AMS: Dar le cam bea,
domnule general!
CO: După ce m-am
întors de la Nicolae Ceauşescu, am discutat cu
generalul Milea
problemele cu care pleca la Moscova. El nu a respectat însă în
întregime ce am
stabilit. S-a dus la Moscova, la comandantul şef al Forţelor
Armate Unite şi la
şeful de Stat Major, generalul de armată Anatoli Gribkov.
Împreună au discutat
concepţia. Nici mareşalul Kulikov şi nici generalul Gribkov
n-au avut obiecţii.
Apoi generalul Gribkov i-a propus lui Milea să meargă şi la
mareşalul Nikolai
Ogarkov, care era şeful Statului Major General al armatei
sovietice. Eu vă spun
ceea ce mi-a relatat Milea când a venit, ca atitudine, şi cu ce
a venit înapoi de
acolo, în legătură cu aplicaţia. Mi-a spus că mai întâi mareşalul
Ogarkov nu i-a primit,
că i-a ţinut pe la uşă, pe urmă i-a primit şi, foarte arogant şi
supărat: „Ce căutaţi
la mine? Ia să vedem, ce aveţi acolo? Ce e cu asta? Să vă
duceţi numai până aici
şi vă opriţi. Nu prelucraţi tot”. Ştiţi cum făceau...
Sovieticii foloseau
această expresie – prelucrare.
AMS: Să explicăm că
era vorba de adâncimea misiunii în aplicaţie.
CO: Da. Cum arătam,
românii trebuiau să lupte pentru a ocupa o serie
de obiective din
câmpul tactic-operativ, inclusiv poziţii fortificate, iar acum
rezulta ca sovieticii
să ocupe restul ţării respective, capitala şi alte oraşe mari.
Aşa rezulta. Eu am
asociat acest fapt cu ce spusese mareşalul Dmitri Ustinov,
ministrul Apărării al
URSS, cu un an în urmă, în timpul aplicaţiei din Bulgaria
(1982), că „ocuparea
Strâmtorilor a devenit o chestiune de actualitate”.
Problema care s-a
ridicat a fost: de ce a acceptat generalul Milea? El trebuia să
spună atunci că nu
este mandatat să modifice radical concepţia aplicaţiei şi
apoi să informeze
Bucureştiul. Decizia de a implica România într-o astfel de
acţiune, chiar numai
pe hartă, aparţinea factorului politic.
AMS: Lucrurile astea
vi le-a comunict Milea prin telefon de acolo?
CO: Nu la telefon, ci
după ce s-a întors de acolo. Eu nu mi-am dat
seama de ce Milea a
cedat şi a acceptat ceea ce i-au spus ei. Şi atunci i-am spus
lui Milea: „Nu sunt de
acord cu asta. Iei legătura cu ei, îi comunici
mareşalului şi ălora
cu care ai vorbit că eu nu sunt de acord. Şi să arătăm
toată desfăşurarea”.
Aşa s-a comunicat mareşalului Kulikov şi generalului
Gribkov că noi vom
desfăşura aplicaţia după concepţia pe care o elaborasem.
AMS: Vă întreb: atunci
s-a întâmplat incidentul acela, că a avut o
problemă la masă, s-o
fi îmbătat, nu ştiu, dar l-au dus la spital şi a fost internat
vreo două zile?
CO: Nu ştiu de acel
incident şi dacă a avut loc atunci. Dacă l-au dus la
un spital, atunci
putea fi racolat. Eu l-am auzit pe Ceauşescu, într-o altă ocazie:
„Dacă a fost internat,
e clar, acolo s-a făcut racolarea”.
AMS: Din informaţiile
mele, Postelnicu i-a raportat incidentul ăsta lui
Ceauşescu şi i-a spus
că Milea a fost racolat. Unii spun că exagera Postelnicu.
CO: Probabil că a fost
aşa, pentru că translatorul colabora indubitabil
cu ei. Ar fi fost
nişte proşti să nu aibă Securitatea om în toate aceste
împrejurări.
AMS: Asta era în 1983?
CO: Da. A doua
chestiune... în 1985, în aprilie, a fost o aplicaţie pe
hartă, pe zonă,
condusă de mareşalul Kulikov, care a cuprins armatele din
Tratat, mai puţin
nemţii şi cehoslovacii. Şi a venit şi la noi, chiar acolo la
hotelul din strada
Haiducului, să asculte o parte din hotărâre, care ne revenea
nouă. Partea de
informare, adică prezentarea situaţiei operativ-strategice,
trebuia s-o facă
Marele Stat Major, nu trebuia s-o fac eu. Eu stăteam cu ăla acolo şi ascultam,
din partea Armatei române. Şi le-am spus înainte, le-am
recomandat: „Vă
adresaţi mie, nu mareşalului. Eu sunt conducătorul
aplicaţiei. Mareşalul
doar vine să asiste”. În plus, mareşalul era locţiitorul
ministrului Apărării
al URSS.
AMS: De-asta nu prea
vă iubeau ăia.
CO: Milea şi cu
Chiţac s-au adresat întâi mareşalului! Numai generalii
Milea şi Chiţac,
dintre toţi generalii care au raportat, s-au adresat întâi
mareşalului sovietic.
AMS: Să precizăm un
lucru, pentru că cititorii nu au cum să înţeleagă.
Darea raportului este
o chestiune de recunoaştere a comandantului, a
superiorului tău,
căruia i te subordonezi. Prin gestul lor, care pentru neiniţiaţi
nu înseamnă mare
lucru, cei doi generali români îl considerau comandant pe
mareşalul sovietic.
CO: Pentru o Armată,
mai ales la nivelul cel mai înalt, aşa ceva este
inadmisibil. Mareşalul
a văzut că eu mă uit urât la ei, a intervenit şi mi-a spus:
„Dar sunt şi eu un om,
sunt comandantul forţelor Tratatului!”. Era
comandantul şef al
forţelor Tratatului de la Varşovia. Am răspuns sec: „Eu ştiu
ce sunteţi, dar sunt
eu ministrul Apărării şi conduc această aplicaţie. Iar ei
sunt subordonaţii
mei”.
AMS: Dur. Dialogul
ăsta a avut loc de faţă cu toată lumea, acolo la
Haiducului?
CO: Da, acolo. Kulikov
s-a iritat, era vizibil supărat. Bine, mai aveau ei
reproşuri la adresa
mea cu problema din Polonia, din decembrie 1981, cu aplicaţia
din Bulgaria, din 1982
ş.a. în care i-am contrat dur. Vă pot confirma, fără să fac
din asta un merit
deosebit, ci doar actul de militar şi om al datoriei, că îl
informasem pe Nicolae
Ceauşescu despre cele petrecute la aplicaţia din Bulgaria
din 1982, iar el a
mi-a spus atunci oarecum tulburat: „Ai fost şi tu prea dur”.
AMS: Nu vă plăceau
deloc sovieticii.
CO: Probabil că nu mă
plăceau.
AMS: Nu credeţi că au
lucrat ca să-l promoveze pe Milea?
CO: Nu aveam de unde
să ştiu, dar era clar că în acea fază Milea era
împins. Pe urmă mai
avusesem probleme cu ei în 1984, în decembrie, la
Budapesta, cu 30 de
ani de la Tratat, unde au vrut să facem aşa, şi noi ne-am
opus. Eu nu m-am dus
la Ceauşescu să-i spun ca un şcolar: „Uitaţi ce-au cu
mine ăştia şi ce face
Milea”, deşi Coman, generalul Coman, fără să-i fi spus
eu, voia să-l schimbe
pe Milea. Era periculoasă treaba, nu ştiai ce reacţie va
avea Ceauşescu în
legătură cu Milea...
AMS: Recomandarea lui Homoştean.
CO: Nu mi-a stat în
fire să vorbesc negativ la adresa colaboratorilor
mei. Nu vreau nici
acum să merg prea departe.
AMS: O să spun eu
atunci: Coman a venit la dvs.. şi v-a spus, imediat
ce a aflat de
manevrele pentru promovarea lui Milea: „Dom’ne, nu vrei să
scăpăm de ăsta, nu
vrei să-l dăm dracului în altă parte?”.
CO: Fără să-i fi spus
eu ceva, a fost iniţiativa lui. Problema era că eu nu
ştiam pe cine îmi
aduce la MStM. Nu riscam. Şi atunci i-am spus: „Nu, hai să-l
mai lăsăm”. Singurul
care mi-a vorbit într-un mod foarte brutal despre Milea şi
foarte neprietenesc,
şi necamaraderesc şi neomenesc a fost Militaru.
AMS: Ca să vezi!
CO: În 1983 a venit la
mine Militaru; lucrase la Cluj unde era şef de
stat major Milea şi
Militaru era comandant de armată. Şi Militaru a venit la
mine şi mi-a spus: „Ce-l
ţii, bă, p-ăsta aici? Nu e bun de nimic”. Mi-a
displăcut. Să ne
înţelegem: Milea era un ofiţer bun, am colaborat bine cu el, dar
acolo unde politicul
se amestecă în Armată încep problemele. Eu nu am vrut să ridic
această problemă în faţa
lui Ceauşescu. Când mi-a spus Postelnicu: „Vezi că îl
împinge să-ţi ia
locul”, eu am răspuns: „Cine m-a numit are dreptul să şi revoce
ordinul, să mă
schimbe. Nu pot să mă duc şi să previn această chestiune”. Ştiţi
ce i-am spus lui
Ceauşescu la schimbarea mea? Că, m-a întrebat ce părere am.
I-am spus: „Cred că
veţi avea cu el probleme politico-militare”. Atunci, Nicolae
Ceauşescu a afirmat:
„Va trebui să-l ajutăm!”. Eu nu am pus în discuţie că nu se
pricepe la probleme
militare, că nu era corect, dar i-am spus că va avea probleme la
limita dintre
aspectele politice şi cele militare, unde se îmbină lucrurile astea. Şi,
vedeţi, exact asta s-a
întâmplat în ’89! Unde se îmbină politicul cu militarul s-a
încurcat situaţia.
„Şi şef de Stat Major ar trebui un general tânăr”. Zic: „Cel mai
tânăr general acum
este generalul Guşă Ştefan, 46 de ani, comandantul Diviziei 6
tancuri, dar să ştiţi
că nu
are nici minte şi nici faţă pentru funcţia asta”.
Pregătirea şi
experienţa lui au ieşit în evidenţă la Timişoara în decembrie 1989,
când, ducându-se la
Divizia 18 Mc., a dovedit că el face ce ştie şi nu ce trebuie, în
calitate de şef al MStM.
AMS: Ce reacţie a avut
Ceauşescu?
CO: S-a supărat. A
replicat: „Lasă, că o să găsim noi unul care să
corespundă”. Decizia
era însă luată.
AMS: Era cumva propus
de Elena Ceauşescu, aşa cum se zvoneşte?
CO: Nu cred, nu. Cred
că Milea l-a propus. L-a avut elev la Piteşti,
apoi comandant de
pluton la Şcoala militară, îl cunoştea, era un tanchist foarte
capabil. Probabil că
la mijloc era şi problema din trecut. Precizez încă o dată că povestea din
Argeş mi-a fost relatată de Milea însuşi. Ceauşescu i-ar fi cerut să
intervină cu
tancurile, s-a dus, dar au fost folosite doar ca mijloc de presiune,
nu s-a acţionat.
Important este, aşa cum îmi povestea el, că Nicolae Ceauşescu
a reţinut
promptitudinea lui. Coincidenţă sau nu, peste doi ani colonelul Milea
a fost numit
comandantul Diviziei 6 tancuri de la Târgu Mureş, odată cu
înaintarea lui la
gradul de general.
AMS: Au mai existat
momente care v-au atras atenţia în relaţia
Ceauşescu-Milea,
relaţia care s-a finalizat prin crimele din decembrie 1989?
CO: Da. Au existat. În
anul 1973, la sfârşitul unei convocări pe armată,
care a avut loc la
Academia Militară, Nicolae Ceauşescu l-a întrebat pe
generalul Ion Ioniţă,
pe atunci ministru al Apărării: „Pe cine îmi dai, Ioniţă, să
pun şef de Stat major
la Gărzile patriotice? Pe Militaru sau pe Milea?” Ioniţă
a zis: „Militaru” şi,
după cum se ştie, a fost numit Milea. Îngăduinţa, poate
simpatia lui Nicolae
Ceauşescu faţă de generalul Milea... a rezultat şi într-un
incident petrecut în
anul 1984.
AMS: Cazul Cipru?
CO: O chestiune destul
de gravă, după părerea mea. O chestiune cu
conotaţii politice
internaţionale. Incidentul s-a petrecut în timpul vizitei
generalului Vasile
Milea în Cipru, partea greacă. În fapt, lucrurile s-au petrecut
astfel: într-o zi a
anului 1984 am fost chemat la Nicolae Ceauşescu. Am intrat
direct în cabinet, cum
procedam de obicei, întrucât membrii CPEx nu erau
anunţaţi pe vremea
aceea. Când m-am apropiat de masa lui de lucru, Nicolae
Ceauşescu mi-a
fluturat o hîrtie prin aer şi m-a întrebat: „Ce este cu asta?”
„Nu ştiu ce conţine” –
am răspuns. Era posibil ca, punându-mi întrebarea
astfel, să fi urmărit
să afle dacă sunt în posesia documentului şi nu cumva nu i-am
raportat conţinutul
lui. Fără să-mi dea hârtia, Ceauşescu a început să-mi explice că
este o scrisoare
oficială de protest adresată lui de Rauf Denktaş, preşedintele
părţii turce a
insulei, scrisoare care îl viza pe generalul Milea. „Ce-a căutat
Milea în Cipru?” – m-a
întrebat Ceauşescu. Eu i-am spus că a efectuat o vizită
în Egipt, la invitaţia
omologului său, în fruntea unei delegaţii militare, iar la
înapoiere delegaţia
s-a oprit în Cipru, în partea greacă a insulei, pe baza
invitaţiei şefului
Marelui Stat Major al armatei Greciei. Acţiunea avea
aprobarea lui
Ceauşescu. Privind scrisoarea, şeful statului mi-a spus că în
scrisoare se arată că
într-o seară, în timpul vizitei, când delegaţia militară
română se afla la un
local din apropierea liniei de demarcaţie a zonelor greacă
şi turcă, generalul
Milea ar fi spus ofiţerilor greci care-l însoţeau: „De ce nu-i
aruncaţi în mare pe turcii
ăştia şi să eliberaţi insula, că e grecească?”. Pe loc
mi-am dat seama de
dimensiunea incidentului. Apoi, Ceauşescu, uitându-se pe
scrisoare mi-a citit
ce reclama liderul ciprioţilor turci, care se întreba retoric: „Cum este
posibil ca un demnitar militar român, care deţine o funcţie atât de
importantă să facă
asemenea aprecieri?”.
AMS: Angajase
statul... Şi l-a iertat pentru chestia asta?!
CO: După ce Nicolae
Ceauşescu s-a oprit din explicaţii, i-am raportat
că nu cunosc nimic din
acest incident, dar mă voi interesa, deoarece împreună
cu Milea a fost acolo
şi tovarăşul Ilie (generalul Ilie Ceauşescu). La auzul
acestui răspuns,
Ceauşescu s-a arătat susprins: „A fost şi Ilie în delegaţie?”.
Da, i-am confirmat eu,
după care l-am întrebat: „Ce facem acum, îi răspundem
lui Denktaş?”. El a
făcut semn de dezaprobare cu mâna. Am înţeles că
lucrurile se opreau
aici.
AMS: În timpul acestui
dialog, Ceauşescu a făcut vreo apreciere la
adresa lui Milea?
CO: Nu. În afară de
ceea ce v-am relatat, nu. Numai studierea
documentului citat,
aflat în arhive, poate contribui la reconstituirea exactă şi
completă a acestui
incident diplomatic. Eu nu am văzut conţinutul scrisorii, ci
doar au auzit ce mi-a
spus Ceauşescu. Însă am asociat imediat şi acest gest de
iertare cu momentul
1962, la care trebuie să adăugăm şi faptul că fusese
implicat şi Ilie
Ceauşescu în el. După ce m-am înapoiat la minister, i-am
chemat la mine pe cei
doi generali: Vasile Milea şi Ilie Ceauşescu. Le-am
relatat ce-mi spusese
comandantul suprem. Generalul Ilie Ceauşescu s-a arătat
surprins, spunând că
el nu-şi aminteşte nimic despre o asemenea problemă, în
schimb generalul Milea
era profund marcat. Probabil că realizase gravitatea
faptului şi l-a
cuprins teama.
AMS: Era un fel de
confirmare a autenticităţii incidentului.
CO: Da. În ce mă
priveşte, i-am luat apărarea generalului Milea, nu am
comentat incidentul în
faţa lui Ceauşescu, nu m-am arătat nici măcar nemulţumit
că nu-mi raportase
cazul, cum cereau regulamentele militare. Ceauşescu nu a
revenit şi lucrurile
s-au oprit aici. Vreau însă să revin asupra unui aspect, care este
legat de tema
conversaţiei noastre. Au fost două momente deosebite. Ion Coman,
care era secretar al
CC al PCR şi şef al Secţiei pentru probleme militare şi justiţie
şi care cunoştea
foarte bine activitatea din MStM, al cărui şef fusese, mi-a spus în
două rânduri că a
observat unele scăderi în actul de conducere a MStM şi dacă nu
ar fi cazul să ne
gândim la o schimbare.
AMS: Voia să-l schimbe
pe Milea de acolo.
CO: Da, de la
conducerea MStM. Eu am ezitat de fiecare dată,
deoarece nu ştiam,
între altele, care va fi reacţia lui Ceauşescu. Vreau să fiu
bine înţeles: atât
Coman, cât şi eu eram animaţi numai de dorinţa de a
îmbunătăţi situaţia de
la MStM.
AMS: Acesta ar fi unul din momente. Al doilea?
CO: Al doilea este
legat de Nicolae Militaru. V-am povestit cum a
venit şi mi-a vorbit
despre Milea pe un ton injurios. Culmea este că Milea
vorbea întotdeauna
foarte politicos despre el. L-am respins pe Militaru atunci,
spunându-i că lucrez
bine cu Milea. A doua a fost însă şi mai şi! Mă trezesc că
vine la mine Militaru
şi îmi cere să intervin la Ceauşescu pentru a-l numi, n-a
zis şeful MStM – unde
era Milea – ci „măcar în funcţia de comandant al
armatei din
Bucureşti”, pe care o mai comandase până în anul 1978. L-am
ascultat, nu i-am
promis nimic, eu ştiind bine că drumul reîntoarcerii lui în
Armată era blocat, din
vina lui, cum vă spuneam înainte. A revenit în 1989 în
Armată, în condiţiile
şi din motivele care se cunosc. Deşi au trecut mai bine de
două decenii, nu am
făcut cunoscut nimănui până acum aceste probleme
interne ale Armatei.
Ele au existat, au fost, unele, deosebit de grave şi probabil
că undeva au avut o
influenţă asupra erorilor din decembrie. Gândul meu este
şi acum la Armată.
Pentru ea am hotărât să vorbesc.
AMS: Domnule general,
nu vreau să conducem discuţia spre o zonă
greu de înţeles pentru
profani. Unii ar putea interpreta relatările dvs.. despre
cazul Milea ca fiind
generate de faptul că Ceauşescu v-a schimbat din funcţie şi
l-a pus pe el. De
aceea, fac precizarea că dumneavoastră aţi fost promovat în
funcţiii după plecarea
de la minister, devenind prim secretar şi primar general
al Capitalei, secretar
al CC al PCR şi şef al Secţiei propagandă şi presă, şi şeful
Secţiei relaţii
externe a CC al PCR, până în decembrie 1989. Acestea erau
funcţii foarte mari în
partid, care pe scara ierarhiei puterii din România
comunistă nu se
comparau cu funcţia de ministru. Chiar şi al Apărării! Aceeaşi
greşeală se face şi în
cazul Nicu Ceauşescu, pentru faptul că a fost trecut de la
UTC la judeţul Sibiu.
Era un salt imens, lumea nu ştie, o promovare
importantă. Ideea că
de la UTC puteai să ajungi în vârful partidului este o
copilărie. Am primit
informaţii că plecarea de la MApN v-a afectat, dar am
cercetat şi am aflat
că în realitate era vorba de eventualitatea pierderii calităţii
de militar, de
general.
CO: În 1985, Nicolae
Ceauşescu mi-a spus: „Tu vei rămâne general
activ”. Am fost trecut
în rezervă în ianuarie 1990.
AMS: Vreau să vă
întreb, până la momentul numirii dvs. la Capitală, în 16
decembrie 1985 – ştiu
data pentru că am citit cartea despre Bucureşti –, aţi mai
avut vreun semnal că
urmează să fie numit Milea în locul dumneavoastră? Fie din
cauza relaţiei lui cu
Ceauşescu, fie pentru că îl împingeau sovieticii din spate?
CO: Da, au mai fost
câteva semnale. Unul a fost cel dat de Homoştean.
Altul a fost în lunile
premergătoare lui decembrie 1985. Generalul Milea a fost
programat să ia
cuvântul în numele Armatei la una dintre şedinţele Marii Adunări
Naţionale şi la o
plenară a Consiliului Naţional al FDUS, împrejurări unde, de
regulă, era programat
titularul Ministerului Apărării Naţionale. La ultima acţiune,
de pildă, că tot aţi
adus vorba de Nicu Ceauşescu, probabil din cauza emoţiei,
Milea s-a încurcat la
citirea unei fraze, producând ilaritate în sală. Nicu Ceauşescu,
aflat în dreapta mea,
a intervenit atunci şi a spus cu voce tare. „E grea limba
română”. Eu cred că
promovarea lui Milea a fost o dorinţă mai veche a lui Nicolae
Ceauşescu, însă a
făcut-o în momentul în care l-a considerat apt.
AMS: Eu ştiu, dar
cititorii nu cunosc realitatea asupra incidentului de la
Moscova în care aţi
fost implicat. De aici s-a speculat – şi acesta este motivul
principal pentru care
insist asupra schimbării dvs.. cu Milea – că s-a încercat
racolarea dvs. acolo
şi, mai mult, că aţi transmis sovieticilor mesaje ale Elenei
Ceauşescu pentru
răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu. Este o fabulaţie. În
realitate, sovieticii
nu au acceptat prezenţa lui Ilie Ceauşescu în delegaţia
Armatei române, pe
care a primit-o Andrei Gromîko, la Moscova, în decembrie
1985, din motive
strict protocolare. Nicolae Ceauşescu a găsit un moment
nepotrivit pentru
schimbare, făcând loc speculaţiilor.
CO: Îmi place să cred
că cei care au fabulat pe seama înlocuirii mele de
la conducerea MApN,
după vizita în URSS, în decembrie 1985, îşi vor
reconsidera punctul de
vedere citind acest episod. Dar nu este exclus ca
Nicolae Ceauşescu să
fi ales înadins acel moment – îl cunoşteam destul de
bine, era capabil –,
fiind oricum hotărât să facă schimbarea, pentru a crea
confuzie. Dacă a fost
aşa, acum se ştie că a reuşit.
AMS: Credeţi într-o
relaţie apropiată Milea-Guşă?
CO: Nu trebuie
exagerat. Guşă ţinea foarte mult la Milea, îl respecta, se
cunoşteau de mult, îl
propusese şef al MStM. După aceea, Milea venea la mine
şi se plângea de Guşă, neînţelegerile fiind
puse pe seama contradicţiilor dintre
generaţii. Ce să-i
spun? Venea Guşă altă dată... M-am întâlnit, de exemplu, o
dată cu el la Focşani,
în 1988, la 1 decembrie, când s-au aniversat 70 de ani de
la Marea Unire, şi
Guşă era din partea Armatei. „Tovarăşe secretar, nu mă
înţeleg cu Milea. Uite
ce-mi face, mă freacă, mă pune la tot felul de lucruri...”
AMS: Haideţi, domnule
general, că Milea are bulevard în Bucureşti şi
străzi în câteva
oraşe!
CO: Staţi, domnule
Stoenescu, pentru că este o chestiune: Păi ce treabă
e asta, după 15 ani nu
ştii de ce a murit generalul Milea şi a doua zi îl declari
erou şi îi pui numele
pe bulevarde? Nu se poate, domnule. Aici este
diversiunea. Nu ştii
de ce-a murit, dar este erou? Cum?! Ştim de ce a murit
Tutankamon acum trei
mii de ani şi nu ştii de ce a murit Milea în mijlocul unui
număr mare de ofiţeri?
Nu se poate, domnule. Neclarificarea cestui caz este o pată şi la adresa
Procuraturii, care, după opinia mea, tergiversează nejustificat
răspunsul. Sau, poate,
ştiu eu...
AMS: Aveţi dreptate.
Este o comandă politică. Nimeni nu vrea să se
pună rău cu Armata.
CO: Pe de altă parte,
cine a crezut că, prin ce s-a întâmplat cu Milea,
Armata va avea o altă
atitudine, că a ţinut la el... Nu este adevărat. Asta este
formula: să omori
şeful Armatei. Bălcescu, în 1848, a tras toată armata de
partea sa. Câtă era.
Când a văzut pe colonelul Solomon că îl trădează, a luat
măsuri împotriva lui,
dar avea deja armata de partea lui. Deci nu e cazul ăsta.
Cei care susţin că
moartea, încă misterioasă, a generalului Milea a avut drept
urmare trecerea
Armatei de partea revoluţiei fac un calcul greşit. Prin logică,
asta dezvăluie că până
atunci Milea se opunea.... Şi după moartea generalului
Milea, Armata a
executat ordinele succesorului său. Armata s-a retras în
cazărmi. Să se spună
însă clar cine a ordonat ieşirea ei din nou în stradă şi
pentru ce, asta este
chestiunea importantă acum.
AMS: Sinuciderea sau
omorârea lui Milea o discutăm mai târziu. Ce-mi
puteţi spune de
Eftimescu? Este şi el bănuit de legături cu sovieticii (n.a.: gl.
Eftimescu era
locţiitorul şefului MStM în 1989,)
CO: Mi s-a spus şi
mie, dar după evenimente. Înainte de a fi ministru al
Apărării, cât şi în
acea perioadă, nu am avut informaţii în acest sens.
AMS: Logofătu?
CO: Ei, cazul ăsta o
să vi-l expun cumva indirect. Cititorii vor trage
concluziile. Mă refer
la o întâmplare din 1991. Mă întâlnesc cu el, ne plimbăm
prin Parcul Herăstrău
şi îl întreb: „Cum ai făcut dom’ne chestia aia de la
Academie?” „Dom’ne,
zice, eu am văzut că în curtea Academiei, unde este
ieşirea din tunelul
acela care leagă..., ştiţi, care leagă Casa Poporului de
Palatul Cotroceni, ei
bine, de-acolo mi-a ieşit o blondă... „Hai, dom’ne, îţi baţi
joc de mine?”
AMS: O fi fost vreo
rusoaică.
CO: „Hai, dom’ne, îţi
baţi joc de mine?”. „Nu, dom’ne, era o blondă
aşa şi avea şi un
pistol... şi, şi ... şi a dispărut. În momentul ăla eu m-am dus pe
la minister să
raportez”. Şi-mi spune: „Eu atunci m-am dus la minister, pe la
Eftimescu, să văd ce e
pe acolo...” Şi a ajuns adjunct al ministrului Apărării. A
ajuns adjunct al
ministrului Apărării şi şef al Securităţii, aşa că nu s-a mai
întors la Academie.
Hai, dă-o dracului! Rezultă că blonda lui Logofătu era pe
post de terorist în
decembrie 1989! Problema delicioasă este că te duci aşa... pe
la minister, îi spui
ministrului: „Tov. Militaru, am văzut o blondă” şi ăla pune
repede mâna pe tine şi
te face adjunctul lui.
AMS: Domnule general,
să ştiţi că a fost publicată cartea generalului
Mihai Chiriac de la
Academie, unde arată că aveau la cursuri ofiţeri cercetaşi şi
s-au gândit să formeze
o grupă profesionistă, să-i captureze pe teroriştii care tot
trăgeau prin preajma
Academiei. Nu omorau pe nimeni. Mai treceau şi nişte
Lada cu numere
sovietice prin faţă. Şi ei, când au încercat să acţioneze să-i
captureze pe terorişti, au
primit telefon de la Logofătu cu ameninţarea
plutonului de execuţie
dacă ies din Academie să-i prindă pe ăia.
CO: Am văzut şi eu în
carte pasajul ăsta. Era circ. Logofătu era locţiitorul
comandantului
Academiei, n-a fost niciodată comandant înainte de 1989.
AMS: Ce funcţii
avusese în relaţiile cu sovieticii?
CO: El a fost
locţiitorul şefului Direcţiei Operaţii din MStM şi s-a
ocupat de legăturile
cu Tratatul de la Varşovia. A fost antrenat în toate
intimităţile relaţiei
Armatei noastre cu Tratatul de la Varşovia. Mie mi-a spus
generalul Ion
Tutoveanu, care trăieşte şi acum, are peste 90 de ani... culmea e
că la revoluţie s-a
dus şi el spre Televiziune, dar când a văzut venind tancurile
cu Dinescu şi
Caramitru s-a retras.
AMS: Dar dvs. ce
informaţii aţi avut despre legăturile lui Logofătu şi
ale altora cu
sovieticii?
CO: Nu am avut eu
probele în faţă. O simplă bănuială nu contează.
Securitatea putea să
aibă probele.
AMS: Şi nu vă informa:
„Păziţi-vă!, Feriţi-vă!”
CO: Nu mă informa,
pentru că lucrau ei, era treaba lor, se duceau,
raportau pe linia lor,
dacă o făceau. Ministrul Apărării era informat cu ceea ce
se considera că
trebuie să ştie.
AMS: Aici cred că este
un loc unde Securitatea a ratat misiunea.
CO: Este posibil.
AMS: Domnule general,
ce discutăm noi aici ţine de penetrarea
sovietică în Armata
noastră. Nu ne jucăm nici cu regimurile politice, nici cu
poveştile politice.
CO: Absolut serios!
AMS: Admitem că
problemele specifice, să le spunem aşa, legate de
activitatea acestei
categorii de cadre, cum le-aţi numit: „care aveau relaţii cu
străinii”, erau
raportate lui Ceauşescu. Şeful statului v-a cerut vreodată să luaţi
măsuri cu privire la
aceste cadre?
CO: Da. Nicolae
Ceauşescu era avizat asupra acestor tentative de
penetrare. El este cel
care a cerut conducerii MApN ca unii să fie scoşi de la
comanda marilor
unităţi, să fie numiţi în funcţii în economia naţională, iar alţii au fost
trimişi la Academia Militară. Pentru că lucraseră mult timp cu ei, faptul
că arătau o anumită
afinitate faţă de ei, faptul că erau împinşi înainte pentru a
ocupa funcţii cheie.
Eu odată i-am spus lui Ceauşescu: „Tovarăşe Ceauşescu,
eu nu pot să mai
trimit ofiţeri la academiile sovietice, să facă studii în URSS,
că aţi interzis, dar
numindu-i pe cei care au făcut studii acolo, la conducerea
Academie să-i înveţe
pe ai noştri, e cam acelaşi lucru”. „Măi, zice, tu ai
dreptate. Măi, zice,
caută să-i mai răreşti, să-i mai împrăştii”. A fost o
înţelegere între
Ceauşescu şi mine. Nu am discut-o cu nimeni. Aici este cazul
să vă spun că unii
dintre aceştia au fost trecuţi în rezervă, la pensie, pe baza
rapoartelor personale
prin care au cerut acest lucru chiar ei. Prin urmare n-aş
putea spune că a fost
o campanie.
AMS: Vă pot spune că
v-a simţit Securitatea. Din momentul acela au
început să fie extrem
de atenţi şi favorabili în ce vă priveşte.
CO: E posibil, nu am
cum să ştiu.
AMS: Ştiu eu, pentru
că ceea ce spuneţi dvs. aici se confirmă cu alte
informaţii pe care le
am. Astea nu sunt poveşti de tabloide.
CO: Nu vă contrazic.
Hai să termin cu Logofătu! Este interesant ce mi-a
spus el atunci, prin
1991. Era Stănculescu ministru şi l-a trimis în concediu, iar
când s-a întors deja
scoseseră decretul cu trecerea lui în rezervă.
AMS: Probabil în
preajma lui aprilie. Atunci Stănculescu pleca de la
minister, vorbim de
1991, şi înainte să plece a făcut o listă cu ofiţerii aduşi sau
promovaţi de Militaru,
ca să îi dea afară. Şi i-a dat.
CO: Şi l-a primit
Stănculescu: „Măi, Gigi, bine ai venit, ia şi tu şi citeşte
ăsta”. Şi i-a dat
Monitorul Oficial în care era trecerea lui în rezervă. Şi ăla, cinic.
Lăudându-l generalul
Nicolescu pe Logofătu, lăudându-l ceilalţi, despre care
Securitatea afirma că
sunt agenţi ai sovieticilor, eu am devenit bănuitor. Mi s-a
spus după decembrie
1989, că ăsta, Nicolescu, era un fel de rezident al GRU. Mi-a
reproşat Ilie
Ceauşescu la un moment dat că de ce nu l-am depistat, că a fost
rezidentul agenturii
sovietice. Eu de unde să ştiu, domnule?
AMS: Una din gravele
erori ale Securităţii. Ce funcţie avea Nicolescu
ăsta?
CO: Era adjunct al
ministrului.
AMS: Vai de capul
nostru!
CO: Era pe postul de
adjunct din 1969.
AMS: Din 1969!!! Era
pe funcţia asta din 1969? De douăzeci de ani?
CO: Da.
AMS: Vai de capul
nostru! Vai de capul nostru! Şi de ce sector
răspundea?
CO: Era adjunct cu
probleme economice, i se cerea să rezolve
probleme astea cu
implicarea armatei în economia naţională. Dar, mai
important, el era
locţiitorul comandantului şef al forţelor armate unite din
Tratatul de la Varşovia
pentru armata română.
AMS: Ce dezastru a
fost în armată!
CO: În celelalte
armate aliate întreaga conducere era cu studii în URSS.
Pe generalul Nicolescu
aşa l-am găsit, aşa l-am lăsat. În timpul lui Milea s-a
pensionat, iar în 1989
a fost chemat de Militaru, cu lotul celor şcoliţi în URSS
şi făcut consilierul
lui. Şi vedeţi că chemarea în activitate a acestei categorii de
generali în vârstă,
pensionaţi, a fost şi o autodemascare. La generalul Lavric
Gheorghe s-au dus toţi.
Altă figură dubioasă.
AMS: Ce era ăsta?
CO: Generalul Lavric
Gheorghe era locţiitorul comandantului
Infanteriei şi
Tancurilor. A venit la mine la un moment dat, că fiica lui era
medic şi ginerele lui
inginer, au fugit în America... trimişi de ruşi, să ne
înţelegem, că nu
suntem proşti să nu înţelegem lucrurile astea. Nu ştiu ce i-a
determinat pe ei,
poate că ştiau prea multe şi le-au trimis rudele afară. Alea
puteai să le deduci,
nu erau dovezi, dar sigur că băteau la ochi.
AMS: Plus că aveau
rude afară, în America, şi rămâneau pe posturi.
CO: Sigur, sigur,
interveneau pentru ei. Puteai să deduci, că cine dracu
să vină şi să-ţi dea
tabelul cu agenţii sovieticilor? Mai auzeam, mai spunea
Coman odată, că ăla
n-a fost agent... Cum naiba? Ce, aveai tabelul cu ei, ca să
te uiţi pe el şi să
spui ăsta nu este?
AMS: Grave erori ale
Securităţii în această chestiune, domnule general,
ale Direcţiei de
Contrainformaţii militare! Nu credeţi?
CO: Asta este! Dar
cazul lui Nicolescu este chiar dramatic. În calitate
de consilier al lui
Militaru a fost trimis la Buzău pentru a ancheta ce s-a
întâmplat în zilele
când eu am mă aflam acolo, la Comandamentul Armatei 2
(22-31 decembrie
1989). El mi-a relatat în 1991. Era supărat că Militaru nu
luase măsuri împotriva
generalului Ion Dândăreanu, care-mi fusese gazdă. Ne-am
despărţit în aprilie
1992, pentru totdeauna. Când ne-am luat la revedere, Nicolescu
mi-a spus: „Domnule
general, dvs.. trebuie să vă înapoiaţi la Jilava, ştiu că nu
este plăcut şi nici
uşor, dar de acolo vă veţi întoarce. Eu – a mai zis el –
trebuie să merg la
Spitalul militar şi nu ştiu dacă am să mă mai întorc”. Aşa a
fost. El a murit în spital.
Se bănuia un cancer pulmonar. Cunoscutul cardiolog,
profesor dr. general
Vasile Cândea, cu care se afla în relaţii de prietenie şi care l-a îngrijit în
spital, mi-a spus: „Mă întrebaţi de ce a murit aşa repede
generalul Nicolescu?
Vă răspund: cred că a vrut să moară. A refuzat să ia
medicamentele indicate
şi să se mai hrănească, şi după opt zile a murit”.
„Cam suspect”, am zis
eu. „Este posibil să fi avut ceva de ascuns” – a încheiat
Cândea. Adaug eu: generalul
Nicolescu poate figura pe lista celor care au murit
lăsând o umbră de
suspiciune.
AMS: Soarta spionilor,
a trădătorilor de ţară. Care mai erau agenţi,
domnule general?
CO: Militaru, care a
scris despre asta şi a recunoscut, s-a autodenunţat.
Şerb a fost, iarăşi,
caz cunoscut. Ăştia doi erau comandanţi de armate în 1968,
Militaru la Cluj şi
Şerb la Bucureşti.
AMS: Nu, eu vorbesc în
1989. Mai existau de-ăştia în conducerea
Armatei? Viceamiralul
Dinu, şeful DIA, ce era cu el?
CO: Nu cunosc fapte.
Pot să vă spun că în 1985, prin noiembrie,
Postelnicu mi-a spus:
„Vedeţi că o să-l chemăm pe Dinu să avem o discuţie cu
el”. Fără să precizeze
de ce. Eu, cunoscându-l, am fost coleg cu Dinu de şcoală
militară... şi i-am
spus: „Măi, vezi că o să te cheme Postelnicu”. Nu l-am mai
întrebat după aia dacă
s-a dus la Postelnicu sau nu. Eu am plecat la Capitală şi nu
mai cunosc ce s-a
întâmplat.
AMS: Probabil că le-a
oferit colaborarea ca să-l lase în pace.
CO: Dinu Dar lucruri ascunse are.
AMS: E normal, având
în vedere funcţia.
CO: Viceamiralul
Ştefan Dinu i-a succedat în funcţie generalului
Dumitru Dumitru, un
tip inteligent, stilat, absolvent al Academiei de artilerie
de la Leningrad,
considerat un foarte bun profesionist. L-am întâlnit de mai
multe ori în anul
1991. Între subiectele abordate subliniez două: a) mi-a
povestit că în
decembrie 1989, „Am fost – zicea el – în punctele fierbinţi, aşa
ca să văd cum se
desfăşoară”, b) mi-a propus să merg cu el la Moscova, să mă
ia şi pe mine acolo... „Dacă nu vreţi să
mergeţi la Moscova să luaţi
legătura...”. „Hai
dom’ne, fii serios, ce să caut eu acolo?”
AMS: În 1991?
CO: Da, voia să mă
ducă să iau legătura cu ăsta, care conducea Partidul
Comunist... Ziuganov.
Mi-am manifestat nedumerirea şi l-am refuzat.,,
VITRALII - LUMINI ŞI
UMBRE, an IV, nr.16, septemb
