Decembrie 1989: Marturii inedite - General-colonel (r) dr. Constantin Olteanu

Fara sa fiu un fan al celui ce se intituleaza,, istoric militar,, , d-l AMS, si fara sa ma numar printre cei care l-au adulat pe fostul ministru al apararii, generalul colonel(rtr) CO (primul este, cel mult , un mic pitic istoric speculant, cel de-al doilea, un ministru sub care armata ,,intregului popor,, devenise de nerecunoscut , si stiti la ce ma refer...),  va propun spre  analiza un pasaj dintr-un interviu luat ultimului si care-si propune sa faca dezvaluiri incendiare in legatura cu evenimentele din decembrie 1989. Nu voi insista prea mult, lasandu-va pe Dvs sa trageti concluziile in legatura cu modul in care a fost organizat si a functionat un sistem caruia , cei mai multi dintre Dvs , v-ati dedicat cu toata fiinta... Barfe, cumetrii, ipocrizii etc etc etc

,,........Continuăm seria de interviuri inedite din colecţia istoricului Alex Mihai 

Stoenescu, în legătură cu evenimentele din decembrie 1989 şi din 1990, cu o

discuţie realizată în luna august 2005 cu General-colonel (r) dr. Constantin

Olteanu, fost ministru al Apărării Naţionale (martie 1980-decembrie 1985);

prim-secretar şi primar general al Capitalei (decembrie 1985-mai 1988);

secretar al CC al PCR şi şef al Secţiei propagandă şi presă (mai 1988–

octombrie 1989); şeful Secţiei relaţii externe a CC al PCR (octombrie 1989-

decembrie 1989); în prezent, profesor asociat Universitatea „Spiru Haret” . În

acest număr prezentăm prima parte a interviului.

Alex Mihai Stoenescu: Domnule general, aş vrea să discutăm câteva

probleme foarte concrete. Când ne-am întâlnit în holul Universităţii mi-aţi spus

ceva despre penetrarea sovietică în Armată. Asta mă interesează. Asupra

problemei generale a socialismului, la care v-aţi referit atunci, eu am altă

opinie: Gorbaciov a fost influenţat de Occident, unii afirmă că a fost recrutat...

Constantin Olteanu: Dacă Gorbaciov nu se lăsa influenţat de

Occident, cum aţi spus dvs.., socialismul, ca sistem, exista şi acum.

AMS: Era mai rău, domnule general.

CO: Aveţi dreptate. Totul depinde însă de modul în care este perceput

fenomenul.

AMS: Domnule general, îmi vin din ce în ce mai multe semnale că

sovieticii reuşiseră să penetreze destul de sus în Armată. Aţi fost ministru al

Apărării, aţi avut acces la dosarele astea....

CO: Când abordăm acest subiect delicat, trebuie să avem în vedere că

nu numai serviciile secrete sovietice ţinteau acest obiectiv, ci şi alte servicii

străine. Atitudinea sovieticilor, avantajele lor în realizarea acestui scop pot să

fie mai bine înţelese dacă avem în vedere fenomenele specifice armatei

române, precum: diviziile formate din prizonierii români pe teritoriul URSS;

existenţa consilierilor sovietici în armata noastră; formarea şi pregătirea unor

cadre în şcolile şi academiile militare sovietice; traducerea şi introducerea

regulamentelor militare sovietice în armata română. Apartenenţa Armatei

române la Tratatul de la Varşovia, începând cu 1955, a creat posibilităţi şi

facilităţi noi pentru sovietici de a ajunge în situaţia să cunoască problemele militare care îi interesau. Spre deosebire de occidentali, care acţionau

împotriva sistemului socialist, sovieticii aveau alte interese. Până la un moment

dat, organele se spionaj sovietice au urmărit să cunoască poziţia României în

unele probleme ale Alianţei şi s-o influenţeze în interesul lor. De la un timp,

sovieticii au acţionat pentru folosirea unor generali şi ofiţeri români recrutaţi de

ei, nu pentru înlăturarea regimului politic din România, ci numai a conducerii

ţării, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, cu alta, care să se alinieze fără condiţii

Moscovei.

AMS: E clar! Să considerăm că imaginea pe care aţi prezentat-o este

cea a condiţiilor generale.

CO: În legătură cu dosarele la care v-aţi referit, vă rog să reţineţi că

aceste dosare se aflau la organele de contrainformaţii militare care, după cum

bine ştiţi, erau structuri ale Departamentului Securităţii Statului. Dar eram

informat în legătură cu unele cazuri. Când au început să fie îndepărtaţi cei cu

studii în URSS, ei s-au orientat spre URSS pentru protecţie. Acesta a fost un

criteriu pentru noi, care trezea o bănuială. Nu toate informaţiile se confirmau,

dar existau suspiciuni întemeiate că fenomenul se petrecea. Se ştia că foştii

generali Ioan Şerb şi Nicolae Militaru, ambii cu studii militare în URSS,

fuseseră racolaţi de serviciile secrete sovietice. Activitatea lui Şerb a fost

documentată de organele de contrainformaţii militare, iar el a fost judecat şi

condamnat pentru spionaj în favoarea unei puteri străine. În ceea ce-l priveşte

pe generalul Militaru, despre care s-a fabulat mult, vreau să vă relatez câteva

aspecte cunoscute de mine. Din perioada când eram la Secţia pentru probleme

militare şi justiţie a CC al PCR am cunoscut, de la organele de contrainformaţii

militare, că generalul Militaru, atunci comandantul Armatei a 3-a de la Cluj

(din 1980, Armata a 4-a) era suspectat de relaţii cu sovieticii şi lucrat, dosarul

lui având mai multe denumiri conspirative, ultima fiind „Corbul”, probabil

pentru că generalul avea o culoare mai întunecată a tenului. Generalul Vasile

Milea îmi relata că în perioada cât era el şef de stat major la Armata a 3-a,

generalul Militaru, comandantul lui, comitea unele imprudenţe care accentuau

suspiciunea. Pus în faţa unor probe incontestabile, în primăvara anului 1978,

generalului Militaru i s-a luat comanda Armatei a 2-a (Bucureşti), la

propunerea generalului Ion Coman, ministrul Apărării la acea dată. El s-a

autodenunţat în scris, recunoscând că a colaborat cu organele GRU sovietice. A

fost numit adjunct al ministrului Construcţiilor Industriale, iar în anul 1984,

trecut în rezervă.

Vă ofer un exemplu din care rezultă relaţiile lui Militaru cu sovieticii.

În decembrie 1974, generalul Ion Gheorghe a fost eliberat din funcţia de şef al

MStM şi numit prim-vicepreşedinte la Capitală. Până când a fost numit generalul Ion Coman pe funcţia lui Gheorghe, Militaru m-a chemat la el, la

Comandamentul Armatei 2, şi mi-a spus următoarele: „Măi Costică, eu o să

merg şeful MStM.”. I-am răspuns: „Ştiu că s-au înaintat câteva propuneri,

însă... nu figuraţi!” Reluând argumentarea, Militaru îmi spune: „Este sigur,

pentru că mi-a spus ataşatul militar sovietic. Iar tu – a continuat el – o să iei

comanda Armatei 2, că tot n-am reuşit asta când te-am propus la comanda

Diviziei 57 tancuri”. Despre această chestiune nu am discutat cu nimeni,

pentru că erau lucruri periculoase. Cum adică... ştii de la ataşatul militar

sovietic că vei fi numit la conducerea MStM, când România era o ţară

independentă!?

AMS: Nicolae Ceauşescu era informat asupra amănuntelor acestor cazuri?

CO: Sunt convins că era ţinut la curent cu ce se ştia. În plus, trebuie

precizat că, potrivit reglementărilor vremii, nici un general nu putea fi luat în

lucru de Securitate decât cu aprobarea lui Nicolae Ceauşescu, pe baza unei

documentări convingătoare, pentru a se evita abuzurile. Pe parcurs, Nicolae

Ceauşescu era informat asupra evoluţiei cazului respectiv. Tot de la organele

de contrainformaţii militare cunosc faptul că, pornindu-se de la faptele celor

doi generali cu funcţii importante în Armată, Şerb şi Militaru, suspiciunea s-a

extins asupra tuturor celor care aveau studii militare în URSS, ceea ce s-a

reflectat, între altele, în supravegherea lor, precum şi în politica de promovare a

lor în funcţie şi în grad. Reacţiile lui Ceauşescu i-au pus în gardă pe sovietici,

iar aici apare un fenomen mult mai complex. Fie că au fost informate, fie că au

constatat prin mijloace proprii, organele de resort sovietice au operat schimbări

în tactica lor, orientându-se şi spre alţii, care nu aveau studii în URSS. Despre

această reorientare a tacticii sovieticilor am aflat, de asemenea, de la organele

noastre de contrainformaţii militare. În încheierea acestui comentariu, vreau să-mi

exprim convingerea că nu toţi care au făcut studii sau au avut misiuni în

străinătate s-au pretat la această atitudine dezonorantă, înjositoare, de a fi, cum

spunea Titu Maiorescu, „spion străin în ţara ta”. Dar trebuie să subliniez şi că

nu orice general cu studii în ţară era absolvit de pericolul de a fi racolat. Aşadar

criteriul studiilor nu este mereu valabil, criteriul real fiind cel dat de categoria

de observaţii privind „relaţiile cadrelor militare cu străinii”.

AMS: Domnule general, să trecem la Vasile Milea. Circulă informaţii

despre legăturile lui timpurii şi suspecte cu sovieticii. Este important să

analizăm acest caz pentru a înţelege comportamentul lui din decembrie 1989.

CO: Într-adevăr. N-am fost informat de organele în drept că a avut o

colaborare condusă, să spun aşa...

AMS: Dirijată de sovietici, printr-o acţiune de racolare.

 CO: Aş putea să mă refer însă la anumite elemente de apropiere,

relatate mie chiar de defunctul general, altele deduse din unele fapte. În câteva

rânduri el mi-a spus că, în timp ce era comandantul Diviziei 9 de la Constanţa,

avea relaţii foarte apropiate cu consilierii sovietici, întâlnindu-se de multe ori

cu ei şi în afara programului. Conform legilor şi regulamentelor, pe care Milea

le cunoştea bine, aşa ceva nu era permis. Şi, este posibil ca, în asemenea

împrejurări, sovieticii să fi acţionat cu elemente care puteau fi interpretate

drept tentative de racolare. După părerea mea, termenul în care s-a încadrat

chestiunea asta a fost că s-a realizat „o apropiere”. După aceea eu am avut două

dovezi, pe care însă nu i le-am raportat lui Ceauşescu.

AMS: De ce?

CO: De ce? Pentru că eu aflasem chiar de la generalul Milea povestea

episodului din 1962 de la Piteşti. Se produsese o răscoală în câteva sate din

Argeş, din cauza colectivizării, şi Ceauşescu s-a dus la Piteşti să rezolve

situaţia. Colonelul Vasile Milea, comandantul Şcolii de ofiţeri de tancuri din

garnizoană, a fost convocat la Comitetul regional de partid, unde se afla

Nicolae Ceauşescu, atunci secretar al CC al PCR. Ceauşescu i-a cerut lui Milea

să folosească tancurile pentru rezolvarea situaţiei create. O cerinţă care nu

putea fi refuzată. Milea s-a conformat. Probabil că sunt şi exagerări. Nu s-a

intervenit, dar atunci s-au cunoscut Ceauşescu şi Milea. A rezultat că

Ceauşescu se simţea legat de episodul ăsta.

AMS: Adică era omul care scotea imediat tancurile, ca în decembrie

1989, fără să mai întrebe de lege.

CO:( ironic) Aşa ar rezulta. O să încep însă cu a doua dovadă, pentru că se

leagă bine de ce spuneam mai devreme. Într-o discuţie din octombrie 1985... Eram

la Snagov, chemaţi de Ceauşescu, eu, Postelnicu şi Homoştean (la acea dată,

ministru de Interne, n.a.). Ceauşescu avea pe cineva în audienţă şi am zis: „Hai să

nu stăm în picioare, să ne aşezăm să bem o cafea, să stăm puţin până ne cheamă

înăuntru”. Ne aşezăm şi, în timpul discuţiilor, Postelnicu îmi spune: „Măi, nea

Costică... – aşa vorbea el, avea un caracter urât, nu era atât de tâmpit cum s-a spus,

pe cât era de viclean şi îngâmfat – „Măi, nea Costică, cine îl împinge pe Milea

ăsta?”. Era clar că îl aveau în atenţie şi studiau penetrarea.

AMS: Asta, petrecându-se în septembrie-octombrie 1985, însemna că ei

aveau semnale despre intenţia de a vă schimba din funcţie şi a-l pune pe Milea.

CO: Da, pentru că schimbarea s-a întâmplat în decembrie. O să vă

povestesc. Şi răspund, pomenindu-i câteva nume dintre apropiaţii lui Ceauşescu.

„Eşti pe fază, domnule!” – mi-a răspuns Postelnicu. Milea ştia să-şi facă relaţii în

interesul lui. Aceştia îl împingeau în faţa lui Ceauşescu, plus situaţia de la Argeş.

 AMS: Ce funcţie avea în momentul ăla?

CO: Prim-adjunct al ministrului şi şef al MStM. Eu lucram bine cu el,

era cooperant, dar nu stăpânea suficient problemele din zona politico-militară.

Atunci completează şi Homoşteanu: „Tov. Olteanu... – îl ştiam de când

era prim secretar la raionul Sebeş... – , tov. Olteanu, când discutaţi cu

tovarăşul, să nu spuneţi ceva negativ despre Milea, că ţine la el”. Ştiam despre

ce e vorba, mi-a spus chiar Milea, cu colectivizarea, şi am făcut o asociaţie de

idei. Schimbarea plutea în aer, era doar o chestiune de timp.

A doua dovadă, o

iau invers, se consumase în 1983, cu ocazia aplicaţiei de la Neptun, pe hartă,

fără trupe, la care participau sovieticii şi bulgarii.

AMS: Să precizăm că, începând din 1968, România nu accepta

desfăşurarea de trupe ale Tratatului de la Varşovia, pentru aplicaţii, pe teritoriul ei.

CO: Se cunoaşte lucrul ăsta.

AMS: Copiii ăştia născuţi în libertate nu ştiu.

CO: Da, aveţi dreptate. Dar, dacă citesc, află. În anul 1983 pregăteam

aplicaţia din primăvară cu Frontul român, pe care o desfăşuram pe hartă, în

staţiunea Neptun. Şef de stat major era generalul Paul Cheler, iar comandantul

frontului era generalul Ion Hortopan. Aplicaţia era condusă, ca şi precedentele,

de ministrul Apărării al României. Partea română elabora concepţia aplicaţiei şi

toate documentele desfăşurării acesteia, pe care le puneam de acord cu

Comandamentul Forţelor Armate Unite, cu partea sovietică, pentru că participa

cu o armată în compunerea Frontului român, precum şi cu partea bulgară, care

şi ea participa cu o armată în compunerea frontului comandat de români.

Pentru punerea de acord a concepţie elaborate de partea română cu armata

sovietică şi cu armata bulgară, a fost trimis la bulgari generalul Nicolae

Eftimescu, ca să discute cu ei elementele de colaborare. Iar la Moscova, la

Comandamentul Forţelor Armate Unite, unde comandant şef era mareşalul

Viktor Kulikov, iar şeful de stat major era generalul Anatoli Gribkov, s-a

hotărît să meargă generalul Vasile Milea, având în vedere că noi făcuserăm

nişte schimbări în concepţie. În discuţiile cu Milea eu am ridicat problema:

„Dom’ne, chiar aşa, de când am început aplicaţiile avem aceeaşi concepţie,

mereu?”. Repetarea unor concepţii osificate nu contribuia la pregătirea

participanţilor. În timpul elaborării concepţiei aplicaţiei am discutat cu generalul

Milea, care era şeful MStM atunci. Şi am convenit că nu putem merge la infinit cu

aceeaşi concepţie, să mai schimbăm ceva, în sensul îmbunătăţirii ei.

AMS: Vi s-a părut că sovieticii făceau deliberat asta? Adică nu

schimbau concepţia pentru a ţine Armata română într-un stadiu de pregătire, să

spunem, stereotip şi previzibil

CO: Se poate gândi şi aşa, însă mai mult dezvăluia atitudinea lor

formală faţă de aplicaţii. Dar la elaborarea acestei concepţii noi trebuia să

privim lucrurile în lumina doctrinei militare naţionale, să ţinem seama de cele

două armate – sovietică şi bulgară –, precum şi de faptul că la aplicaţie luau

parte mareşalul Kulikov, generalul Gribkov şi ministrul Apărării bulgar,

generalul de armată Dobri Djurov. Adevărul este că noi făceam pregătirea, prin

această formă, în primul rând pentru noi.

AMS: Da, dar la nivel strategic...

CO: Domnule Stoenescu, în cadrul aplicaţiei la care m-am referit se

rezolvau şi probleme strategice importante. De altfel, Frontul, în terminologia

rusească, folosită atunci şi de noi (grup de armate) este o structură strategică.

Potrivit cutumei, ministrul Apărării român prezenta mai întâi lui Nicolae

Ceauşescu, comandantul suprem al Forţelor Armate ale României, textul şi harta

cu aplicaţia. De obicei, Ceauşescu nu citea textul. Privea harta şi asculta

explicaţiile ministrului, după care se pronunţa. În acest mod procedam şi cu

aplicaţiile pe care le desfăşuram în ţară, la nivelul Armatei. După ce a fost de

acord, i-am cerut lui Ceauşescu aprobarea ca la Moscova să meargă generalul

Vasile Milea, din motivele arătate mai sus.

AMS: Modificările propuse.

CO: Da. Nicolae Ceauşescu a fost de acord şi a semnat raportul

prezentat de mine. Făceam raport scris înainte şi el aproba sau nu. Dar,

important era să ştie. Iar Ceauşescu îmi spune, după ce aprobă, spre

surprinderea mea: „Bine, măi, să se ducă, dar să-i spui să nu bea!”. Nu i-am

spus lui Milea, a murit şi nu i-am spus, mi-a fost jenă. Nu ştiu la ce s-a referit,

la faptul că Milea bea şi el ca orice om. Ştiţi cum era: când n-are ce să spună

despre o persoană, zice ceva ori că e afemeiat, ori că bea...

AMS: Dar le cam bea, domnule general!

CO: După ce m-am întors de la Nicolae Ceauşescu, am discutat cu

generalul Milea problemele cu care pleca la Moscova. El nu a respectat însă în

întregime ce am stabilit. S-a dus la Moscova, la comandantul şef al Forţelor

Armate Unite şi la şeful de Stat Major, generalul de armată Anatoli Gribkov.

Împreună au discutat concepţia. Nici mareşalul Kulikov şi nici generalul Gribkov

n-au avut obiecţii. Apoi generalul Gribkov i-a propus lui Milea să meargă şi la

mareşalul Nikolai Ogarkov, care era şeful Statului Major General al armatei

sovietice. Eu vă spun ceea ce mi-a relatat Milea când a venit, ca atitudine, şi cu ce

a venit înapoi de acolo, în legătură cu aplicaţia. Mi-a spus că mai întâi mareşalul

Ogarkov nu i-a primit, că i-a ţinut pe la uşă, pe urmă i-a primit şi, foarte arogant şi

supărat: „Ce căutaţi la mine? Ia să vedem, ce aveţi acolo? Ce e cu asta? Să vă

duceţi numai până aici şi vă opriţi. Nu prelucraţi tot”. Ştiţi cum făceau...

Sovieticii foloseau această expresie – prelucrare.

AMS: Să explicăm că era vorba de adâncimea misiunii în aplicaţie.

CO: Da. Cum arătam, românii trebuiau să lupte pentru a ocupa o serie

de obiective din câmpul tactic-operativ, inclusiv poziţii fortificate, iar acum

rezulta ca sovieticii să ocupe restul ţării respective, capitala şi alte oraşe mari.

Aşa rezulta. Eu am asociat acest fapt cu ce spusese mareşalul Dmitri Ustinov,

ministrul Apărării al URSS, cu un an în urmă, în timpul aplicaţiei din Bulgaria

(1982), că „ocuparea Strâmtorilor a devenit o chestiune de actualitate”.

Problema care s-a ridicat a fost: de ce a acceptat generalul Milea? El trebuia să

spună atunci că nu este mandatat să modifice radical concepţia aplicaţiei şi

apoi să informeze Bucureştiul. Decizia de a implica România într-o astfel de

acţiune, chiar numai pe hartă, aparţinea factorului politic.

AMS: Lucrurile astea vi le-a comunict Milea prin telefon de acolo?

CO: Nu la telefon, ci după ce s-a întors de acolo. Eu nu mi-am dat

seama de ce Milea a cedat şi a acceptat ceea ce i-au spus ei. Şi atunci i-am spus

lui Milea: „Nu sunt de acord cu asta. Iei legătura cu ei, îi comunici

mareşalului şi ălora cu care ai vorbit că eu nu sunt de acord. Şi să arătăm

toată desfăşurarea”. Aşa s-a comunicat mareşalului Kulikov şi generalului

Gribkov că noi vom desfăşura aplicaţia după concepţia pe care o elaborasem.

AMS: Vă întreb: atunci s-a întâmplat incidentul acela, că a avut o

problemă la masă, s-o fi îmbătat, nu ştiu, dar l-au dus la spital şi a fost internat

vreo două zile?

CO: Nu ştiu de acel incident şi dacă a avut loc atunci. Dacă l-au dus la

un spital, atunci putea fi racolat. Eu l-am auzit pe Ceauşescu, într-o altă ocazie:

„Dacă a fost internat, e clar, acolo s-a făcut racolarea”.

AMS: Din informaţiile mele, Postelnicu i-a raportat incidentul ăsta lui

Ceauşescu şi i-a spus că Milea a fost racolat. Unii spun că exagera Postelnicu.

CO: Probabil că a fost aşa, pentru că translatorul colabora indubitabil

cu ei. Ar fi fost nişte proşti să nu aibă Securitatea om în toate aceste

împrejurări.

AMS: Asta era în 1983?

CO: Da. A doua chestiune... în 1985, în aprilie, a fost o aplicaţie pe

hartă, pe zonă, condusă de mareşalul Kulikov, care a cuprins armatele din

Tratat, mai puţin nemţii şi cehoslovacii. Şi a venit şi la noi, chiar acolo la

hotelul din strada Haiducului, să asculte o parte din hotărâre, care ne revenea

nouă. Partea de informare, adică prezentarea situaţiei operativ-strategice,

trebuia s-o facă Marele Stat Major, nu trebuia s-o fac eu. Eu stăteam cu ăla acolo şi ascultam, din partea Armatei române. Şi le-am spus înainte, le-am

recomandat: „Vă adresaţi mie, nu mareşalului. Eu sunt conducătorul

aplicaţiei. Mareşalul doar vine să asiste”. În plus, mareşalul era locţiitorul

ministrului Apărării al URSS.

AMS: De-asta nu prea vă iubeau ăia.

CO: Milea şi cu Chiţac s-au adresat întâi mareşalului! Numai generalii

Milea şi Chiţac, dintre toţi generalii care au raportat, s-au adresat întâi

mareşalului sovietic.

AMS: Să precizăm un lucru, pentru că cititorii nu au cum să înţeleagă.

Darea raportului este o chestiune de recunoaştere a comandantului, a

superiorului tău, căruia i te subordonezi. Prin gestul lor, care pentru neiniţiaţi

nu înseamnă mare lucru, cei doi generali români îl considerau comandant pe

mareşalul sovietic.

CO: Pentru o Armată, mai ales la nivelul cel mai înalt, aşa ceva este

inadmisibil. Mareşalul a văzut că eu mă uit urât la ei, a intervenit şi mi-a spus:

„Dar sunt şi eu un om, sunt comandantul forţelor Tratatului!”. Era

comandantul şef al forţelor Tratatului de la Varşovia. Am răspuns sec: „Eu ştiu

ce sunteţi, dar sunt eu ministrul Apărării şi conduc această aplicaţie. Iar ei

sunt subordonaţii mei”.

AMS: Dur. Dialogul ăsta a avut loc de faţă cu toată lumea, acolo la

Haiducului?

CO: Da, acolo. Kulikov s-a iritat, era vizibil supărat. Bine, mai aveau ei

reproşuri la adresa mea cu problema din Polonia, din decembrie 1981, cu aplicaţia

din Bulgaria, din 1982 ş.a. în care i-am contrat dur. Vă pot confirma, fără să fac

din asta un merit deosebit, ci doar actul de militar şi om al datoriei, că îl

informasem pe Nicolae Ceauşescu despre cele petrecute la aplicaţia din Bulgaria

din 1982, iar el a mi-a spus atunci oarecum tulburat: „Ai fost şi tu prea dur”.

AMS: Nu vă plăceau deloc sovieticii.

CO: Probabil că nu mă plăceau.

AMS: Nu credeţi că au lucrat ca să-l promoveze pe Milea?

CO: Nu aveam de unde să ştiu, dar era clar că în acea fază Milea era

împins. Pe urmă mai avusesem probleme cu ei în 1984, în decembrie, la

Budapesta, cu 30 de ani de la Tratat, unde au vrut să facem aşa, şi noi ne-am

opus. Eu nu m-am dus la Ceauşescu să-i spun ca un şcolar: „Uitaţi ce-au cu

mine ăştia şi ce face Milea”, deşi Coman, generalul Coman, fără să-i fi spus

eu, voia să-l schimbe pe Milea. Era periculoasă treaba, nu ştiai ce reacţie va

avea Ceauşescu în legătură cu Milea...

 AMS: Recomandarea lui Homoştean.

CO: Nu mi-a stat în fire să vorbesc negativ la adresa colaboratorilor

mei. Nu vreau nici acum să merg prea departe.

AMS: O să spun eu atunci: Coman a venit la dvs.. şi v-a spus, imediat

ce a aflat de manevrele pentru promovarea lui Milea: „Dom’ne, nu vrei să

scăpăm de ăsta, nu vrei să-l dăm dracului în altă parte?”.

CO: Fără să-i fi spus eu ceva, a fost iniţiativa lui. Problema era că eu nu

ştiam pe cine îmi aduce la MStM. Nu riscam. Şi atunci i-am spus: „Nu, hai să-l

mai lăsăm”. Singurul care mi-a vorbit într-un mod foarte brutal despre Milea şi

foarte neprietenesc, şi necamaraderesc şi neomenesc a fost Militaru.

AMS: Ca să vezi!

CO: În 1983 a venit la mine Militaru; lucrase la Cluj unde era şef de

stat major Milea şi Militaru era comandant de armată. Şi Militaru a venit la

mine şi mi-a spus: „Ce-l ţii, bă, p-ăsta aici? Nu e bun de nimic”. Mi-a

displăcut. Să ne înţelegem: Milea era un ofiţer bun, am colaborat bine cu el, dar

acolo unde politicul se amestecă în Armată încep problemele. Eu nu am vrut să ridic

această problemă în faţa lui Ceauşescu. Când mi-a spus Postelnicu: „Vezi că îl

împinge să-ţi ia locul”, eu am răspuns: „Cine m-a numit are dreptul să şi revoce

ordinul, să mă schimbe. Nu pot să mă duc şi să previn această chestiune”. Ştiţi

ce i-am spus lui Ceauşescu la schimbarea mea? Că, m-a întrebat ce părere am.

I-am spus: „Cred că veţi avea cu el probleme politico-militare”. Atunci, Nicolae

Ceauşescu a afirmat: „Va trebui să-l ajutăm!”. Eu nu am pus în discuţie că nu se

pricepe la probleme militare, că nu era corect, dar i-am spus că va avea probleme la

limita dintre aspectele politice şi cele militare, unde se îmbină lucrurile astea. Şi,

vedeţi, exact asta s-a întâmplat în ’89! Unde se îmbină politicul cu militarul s-a

încurcat situaţia. „Şi şef de Stat Major ar trebui un general tânăr”. Zic: „Cel mai

tânăr general acum este generalul Guşă Ştefan, 46 de ani, comandantul Diviziei 6

tancuri, dar să ştiţi că nu are nici minte şi nici faţă pentru funcţia asta”.

Pregătirea şi experienţa lui au ieşit în evidenţă la Timişoara în decembrie 1989,

când, ducându-se la Divizia 18 Mc., a dovedit că el face ce ştie şi nu ce trebuie, în

calitate de şef al MStM.

AMS: Ce reacţie a avut Ceauşescu?

CO: S-a supărat. A replicat: „Lasă, că o să găsim noi unul care să

corespundă”. Decizia era însă luată.

AMS: Era cumva propus de Elena Ceauşescu, aşa cum se zvoneşte?

CO: Nu cred, nu. Cred că Milea l-a propus. L-a avut elev la Piteşti,

apoi comandant de pluton la Şcoala militară, îl cunoştea, era un tanchist foarte

capabil. Probabil că la mijloc era şi problema din trecut. Precizez încă o dată că povestea din Argeş mi-a fost relatată de Milea însuşi. Ceauşescu i-ar fi cerut să

intervină cu tancurile, s-a dus, dar au fost folosite doar ca mijloc de presiune,

nu s-a acţionat. Important este, aşa cum îmi povestea el, că Nicolae Ceauşescu

a reţinut promptitudinea lui. Coincidenţă sau nu, peste doi ani colonelul Milea

a fost numit comandantul Diviziei 6 tancuri de la Târgu Mureş, odată cu

înaintarea lui la gradul de general.

AMS: Au mai existat momente care v-au atras atenţia în relaţia

Ceauşescu-Milea, relaţia care s-a finalizat prin crimele din decembrie 1989?

CO: Da. Au existat. În anul 1973, la sfârşitul unei convocări pe armată,

care a avut loc la Academia Militară, Nicolae Ceauşescu l-a întrebat pe

generalul Ion Ioniţă, pe atunci ministru al Apărării: „Pe cine îmi dai, Ioniţă, să

pun şef de Stat major la Gărzile patriotice? Pe Militaru sau pe Milea?” Ioniţă

a zis: „Militaru” şi, după cum se ştie, a fost numit Milea. Îngăduinţa, poate

simpatia lui Nicolae Ceauşescu faţă de generalul Milea... a rezultat şi într-un

incident petrecut în anul 1984.

AMS: Cazul Cipru?

CO: O chestiune destul de gravă, după părerea mea. O chestiune cu

conotaţii politice internaţionale. Incidentul s-a petrecut în timpul vizitei

generalului Vasile Milea în Cipru, partea greacă. În fapt, lucrurile s-au petrecut

astfel: într-o zi a anului 1984 am fost chemat la Nicolae Ceauşescu. Am intrat

direct în cabinet, cum procedam de obicei, întrucât membrii CPEx nu erau

anunţaţi pe vremea aceea. Când m-am apropiat de masa lui de lucru, Nicolae

Ceauşescu mi-a fluturat o hîrtie prin aer şi m-a întrebat: „Ce este cu asta?”

„Nu ştiu ce conţine” – am răspuns. Era posibil ca, punându-mi întrebarea

astfel, să fi urmărit să afle dacă sunt în posesia documentului şi nu cumva nu i-am

raportat conţinutul lui. Fără să-mi dea hârtia, Ceauşescu a început să-mi explice că

este o scrisoare oficială de protest adresată lui de Rauf Denktaş, preşedintele

părţii turce a insulei, scrisoare care îl viza pe generalul Milea. „Ce-a căutat

Milea în Cipru?” – m-a întrebat Ceauşescu. Eu i-am spus că a efectuat o vizită

în Egipt, la invitaţia omologului său, în fruntea unei delegaţii militare, iar la

înapoiere delegaţia s-a oprit în Cipru, în partea greacă a insulei, pe baza

invitaţiei şefului Marelui Stat Major al armatei Greciei. Acţiunea avea

aprobarea lui Ceauşescu. Privind scrisoarea, şeful statului mi-a spus că în

scrisoare se arată că într-o seară, în timpul vizitei, când delegaţia militară

română se afla la un local din apropierea liniei de demarcaţie a zonelor greacă

şi turcă, generalul Milea ar fi spus ofiţerilor greci care-l însoţeau: „De ce nu-i

aruncaţi în mare pe turcii ăştia şi să eliberaţi insula, că e grecească?”. Pe loc

mi-am dat seama de dimensiunea incidentului. Apoi, Ceauşescu, uitându-se pe

scrisoare mi-a citit ce reclama liderul ciprioţilor turci, care se întreba retoric: „Cum este posibil ca un demnitar militar român, care deţine o funcţie atât de

importantă să facă asemenea aprecieri?”.

AMS: Angajase statul... Şi l-a iertat pentru chestia asta?!

CO: După ce Nicolae Ceauşescu s-a oprit din explicaţii, i-am raportat

că nu cunosc nimic din acest incident, dar mă voi interesa, deoarece împreună

cu Milea a fost acolo şi tovarăşul Ilie (generalul Ilie Ceauşescu). La auzul

acestui răspuns, Ceauşescu s-a arătat susprins: „A fost şi Ilie în delegaţie?”.

Da, i-am confirmat eu, după care l-am întrebat: „Ce facem acum, îi răspundem

lui Denktaş?”. El a făcut semn de dezaprobare cu mâna. Am înţeles că

lucrurile se opreau aici.

AMS: În timpul acestui dialog, Ceauşescu a făcut vreo apreciere la

adresa lui Milea?

CO: Nu. În afară de ceea ce v-am relatat, nu. Numai studierea

documentului citat, aflat în arhive, poate contribui la reconstituirea exactă şi

completă a acestui incident diplomatic. Eu nu am văzut conţinutul scrisorii, ci

doar au auzit ce mi-a spus Ceauşescu. Însă am asociat imediat şi acest gest de

iertare cu momentul 1962, la care trebuie să adăugăm şi faptul că fusese

implicat şi Ilie Ceauşescu în el. După ce m-am înapoiat la minister, i-am

chemat la mine pe cei doi generali: Vasile Milea şi Ilie Ceauşescu. Le-am

relatat ce-mi spusese comandantul suprem. Generalul Ilie Ceauşescu s-a arătat

surprins, spunând că el nu-şi aminteşte nimic despre o asemenea problemă, în

schimb generalul Milea era profund marcat. Probabil că realizase gravitatea

faptului şi l-a cuprins teama.

AMS: Era un fel de confirmare a autenticităţii incidentului.

CO: Da. În ce mă priveşte, i-am luat apărarea generalului Milea, nu am

comentat incidentul în faţa lui Ceauşescu, nu m-am arătat nici măcar nemulţumit

că nu-mi raportase cazul, cum cereau regulamentele militare. Ceauşescu nu a

revenit şi lucrurile s-au oprit aici. Vreau însă să revin asupra unui aspect, care este

legat de tema conversaţiei noastre. Au fost două momente deosebite. Ion Coman,

care era secretar al CC al PCR şi şef al Secţiei pentru probleme militare şi justiţie

şi care cunoştea foarte bine activitatea din MStM, al cărui şef fusese, mi-a spus în

două rânduri că a observat unele scăderi în actul de conducere a MStM şi dacă nu

ar fi cazul să ne gândim la o schimbare.

AMS: Voia să-l schimbe pe Milea de acolo.

CO: Da, de la conducerea MStM. Eu am ezitat de fiecare dată,

deoarece nu ştiam, între altele, care va fi reacţia lui Ceauşescu. Vreau să fiu

bine înţeles: atât Coman, cât şi eu eram animaţi numai de dorinţa de a

îmbunătăţi situaţia de la MStM.

 AMS: Acesta ar fi unul din momente. Al doilea?

CO: Al doilea este legat de Nicolae Militaru. V-am povestit cum a

venit şi mi-a vorbit despre Milea pe un ton injurios. Culmea este că Milea

vorbea întotdeauna foarte politicos despre el. L-am respins pe Militaru atunci,

spunându-i că lucrez bine cu Milea. A doua a fost însă şi mai şi! Mă trezesc că

vine la mine Militaru şi îmi cere să intervin la Ceauşescu pentru a-l numi, n-a

zis şeful MStM – unde era Milea – ci „măcar în funcţia de comandant al

armatei din Bucureşti”, pe care o mai comandase până în anul 1978. L-am

ascultat, nu i-am promis nimic, eu ştiind bine că drumul reîntoarcerii lui în

Armată era blocat, din vina lui, cum vă spuneam înainte. A revenit în 1989 în

Armată, în condiţiile şi din motivele care se cunosc. Deşi au trecut mai bine de

două decenii, nu am făcut cunoscut nimănui până acum aceste probleme

interne ale Armatei. Ele au existat, au fost, unele, deosebit de grave şi probabil

că undeva au avut o influenţă asupra erorilor din decembrie. Gândul meu este

şi acum la Armată. Pentru ea am hotărât să vorbesc.

AMS: Domnule general, nu vreau să conducem discuţia spre o zonă

greu de înţeles pentru profani. Unii ar putea interpreta relatările dvs.. despre

cazul Milea ca fiind generate de faptul că Ceauşescu v-a schimbat din funcţie şi

l-a pus pe el. De aceea, fac precizarea că dumneavoastră aţi fost promovat în

funcţiii după plecarea de la minister, devenind prim secretar şi primar general

al Capitalei, secretar al CC al PCR şi şef al Secţiei propagandă şi presă, şi şeful

Secţiei relaţii externe a CC al PCR, până în decembrie 1989. Acestea erau

funcţii foarte mari în partid, care pe scara ierarhiei puterii din România

comunistă nu se comparau cu funcţia de ministru. Chiar şi al Apărării! Aceeaşi

greşeală se face şi în cazul Nicu Ceauşescu, pentru faptul că a fost trecut de la

UTC la judeţul Sibiu. Era un salt imens, lumea nu ştie, o promovare

importantă. Ideea că de la UTC puteai să ajungi în vârful partidului este o

copilărie. Am primit informaţii că plecarea de la MApN v-a afectat, dar am

cercetat şi am aflat că în realitate era vorba de eventualitatea pierderii calităţii

de militar, de general.

CO: În 1985, Nicolae Ceauşescu mi-a spus: „Tu vei rămâne general

activ”. Am fost trecut în rezervă în ianuarie 1990.

AMS: Vreau să vă întreb, până la momentul numirii dvs. la Capitală, în 16

decembrie 1985 – ştiu data pentru că am citit cartea despre Bucureşti –, aţi mai

avut vreun semnal că urmează să fie numit Milea în locul dumneavoastră? Fie din

cauza relaţiei lui cu Ceauşescu, fie pentru că îl împingeau sovieticii din spate?

CO: Da, au mai fost câteva semnale. Unul a fost cel dat de Homoştean.

Altul a fost în lunile premergătoare lui decembrie 1985. Generalul Milea a fost

programat să ia cuvântul în numele Armatei la una dintre şedinţele Marii Adunări

Naţionale şi la o plenară a Consiliului Naţional al FDUS, împrejurări unde, de

regulă, era programat titularul Ministerului Apărării Naţionale. La ultima acţiune,

de pildă, că tot aţi adus vorba de Nicu Ceauşescu, probabil din cauza emoţiei,

Milea s-a încurcat la citirea unei fraze, producând ilaritate în sală. Nicu Ceauşescu,

aflat în dreapta mea, a intervenit atunci şi a spus cu voce tare. „E grea limba

română”. Eu cred că promovarea lui Milea a fost o dorinţă mai veche a lui Nicolae

Ceauşescu, însă a făcut-o în momentul în care l-a considerat apt.

AMS: Eu ştiu, dar cititorii nu cunosc realitatea asupra incidentului de la

Moscova în care aţi fost implicat. De aici s-a speculat – şi acesta este motivul

principal pentru care insist asupra schimbării dvs.. cu Milea – că s-a încercat

racolarea dvs. acolo şi, mai mult, că aţi transmis sovieticilor mesaje ale Elenei

Ceauşescu pentru răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu. Este o fabulaţie. În

realitate, sovieticii nu au acceptat prezenţa lui Ilie Ceauşescu în delegaţia

Armatei române, pe care a primit-o Andrei Gromîko, la Moscova, în decembrie

1985, din motive strict protocolare. Nicolae Ceauşescu a găsit un moment

nepotrivit pentru schimbare, făcând loc speculaţiilor.

CO: Îmi place să cred că cei care au fabulat pe seama înlocuirii mele de

la conducerea MApN, după vizita în URSS, în decembrie 1985, îşi vor

reconsidera punctul de vedere citind acest episod. Dar nu este exclus ca

Nicolae Ceauşescu să fi ales înadins acel moment – îl cunoşteam destul de

bine, era capabil –, fiind oricum hotărât să facă schimbarea, pentru a crea

confuzie. Dacă a fost aşa, acum se ştie că a reuşit.

AMS: Credeţi într-o relaţie apropiată Milea-Guşă?

CO: Nu trebuie exagerat. Guşă ţinea foarte mult la Milea, îl respecta, se

cunoşteau de mult, îl propusese şef al MStM. După aceea, Milea venea la mine

şi se plângea de Guşă, neînţelegerile fiind puse pe seama contradicţiilor dintre

generaţii. Ce să-i spun? Venea Guşă altă dată... M-am întâlnit, de exemplu, o

dată cu el la Focşani, în 1988, la 1 decembrie, când s-au aniversat 70 de ani de

la Marea Unire, şi Guşă era din partea Armatei. „Tovarăşe secretar, nu mă

înţeleg cu Milea. Uite ce-mi face, mă freacă, mă pune la tot felul de lucruri...”

AMS: Haideţi, domnule general, că Milea are bulevard în Bucureşti şi

străzi în câteva oraşe!

CO: Staţi, domnule Stoenescu, pentru că este o chestiune: Păi ce treabă

e asta, după 15 ani nu ştii de ce a murit generalul Milea şi a doua zi îl declari

erou şi îi pui numele pe bulevarde? Nu se poate, domnule. Aici este

diversiunea. Nu ştii de ce-a murit, dar este erou? Cum?! Ştim de ce a murit

Tutankamon acum trei mii de ani şi nu ştii de ce a murit Milea în mijlocul unui

număr mare de ofiţeri? Nu se poate, domnule. Neclarificarea cestui caz este o pată şi la adresa Procuraturii, care, după opinia mea, tergiversează nejustificat

răspunsul. Sau, poate, ştiu eu...

AMS: Aveţi dreptate. Este o comandă politică. Nimeni nu vrea să se

pună rău cu Armata.

CO: Pe de altă parte, cine a crezut că, prin ce s-a întâmplat cu Milea,

Armata va avea o altă atitudine, că a ţinut la el... Nu este adevărat. Asta este

formula: să omori şeful Armatei. Bălcescu, în 1848, a tras toată armata de

partea sa. Câtă era. Când a văzut pe colonelul Solomon că îl trădează, a luat

măsuri împotriva lui, dar avea deja armata de partea lui. Deci nu e cazul ăsta.

Cei care susţin că moartea, încă misterioasă, a generalului Milea a avut drept

urmare trecerea Armatei de partea revoluţiei fac un calcul greşit. Prin logică,

asta dezvăluie că până atunci Milea se opunea.... Şi după moartea generalului

Milea, Armata a executat ordinele succesorului său. Armata s-a retras în

cazărmi. Să se spună însă clar cine a ordonat ieşirea ei din nou în stradă şi

pentru ce, asta este chestiunea importantă acum.

AMS: Sinuciderea sau omorârea lui Milea o discutăm mai târziu. Ce-mi

puteţi spune de Eftimescu? Este şi el bănuit de legături cu sovieticii (n.a.: gl.

Eftimescu era locţiitorul şefului MStM în 1989,)

CO: Mi s-a spus şi mie, dar după evenimente. Înainte de a fi ministru al

Apărării, cât şi în acea perioadă, nu am avut informaţii în acest sens.

AMS: Logofătu?

CO: Ei, cazul ăsta o să vi-l expun cumva indirect. Cititorii vor trage

concluziile. Mă refer la o întâmplare din 1991. Mă întâlnesc cu el, ne plimbăm

prin Parcul Herăstrău şi îl întreb: „Cum ai făcut dom’ne chestia aia de la

Academie?” „Dom’ne, zice, eu am văzut că în curtea Academiei, unde este

ieşirea din tunelul acela care leagă..., ştiţi, care leagă Casa Poporului de

Palatul Cotroceni, ei bine, de-acolo mi-a ieşit o blondă... „Hai, dom’ne, îţi baţi

joc de mine?”

AMS: O fi fost vreo rusoaică.

CO: „Hai, dom’ne, îţi baţi joc de mine?”. „Nu, dom’ne, era o blondă

aşa şi avea şi un pistol... şi, şi ... şi a dispărut. În momentul ăla eu m-am dus pe

la minister să raportez”. Şi-mi spune: „Eu atunci m-am dus la minister, pe la

Eftimescu, să văd ce e pe acolo...” Şi a ajuns adjunct al ministrului Apărării. A

ajuns adjunct al ministrului Apărării şi şef al Securităţii, aşa că nu s-a mai

întors la Academie. Hai, dă-o dracului! Rezultă că blonda lui Logofătu era pe

post de terorist în decembrie 1989! Problema delicioasă este că te duci aşa... pe

la minister, îi spui ministrului: „Tov. Militaru, am văzut o blondă” şi ăla pune

repede mâna pe tine şi te face adjunctul lui.

AMS: Domnule general, să ştiţi că a fost publicată cartea generalului

Mihai Chiriac de la Academie, unde arată că aveau la cursuri ofiţeri cercetaşi şi

s-au gândit să formeze o grupă profesionistă, să-i captureze pe teroriştii care tot

trăgeau prin preajma Academiei. Nu omorau pe nimeni. Mai treceau şi nişte

Lada cu numere sovietice prin faţă. Şi ei, când au încercat să acţioneze să-i

captureze pe terorişti, au primit telefon de la Logofătu cu ameninţarea

plutonului de execuţie dacă ies din Academie să-i prindă pe ăia.

CO: Am văzut şi eu în carte pasajul ăsta. Era circ. Logofătu era locţiitorul

comandantului Academiei, n-a fost niciodată comandant înainte de 1989.

AMS: Ce funcţii avusese în relaţiile cu sovieticii?

CO: El a fost locţiitorul şefului Direcţiei Operaţii din MStM şi s-a

ocupat de legăturile cu Tratatul de la Varşovia. A fost antrenat în toate

intimităţile relaţiei Armatei noastre cu Tratatul de la Varşovia. Mie mi-a spus

generalul Ion Tutoveanu, care trăieşte şi acum, are peste 90 de ani... culmea e

că la revoluţie s-a dus şi el spre Televiziune, dar când a văzut venind tancurile

cu Dinescu şi Caramitru s-a retras.

AMS: Dar dvs. ce informaţii aţi avut despre legăturile lui Logofătu şi

ale altora cu sovieticii?

CO: Nu am avut eu probele în faţă. O simplă bănuială nu contează.

Securitatea putea să aibă probele.

AMS: Şi nu vă informa: „Păziţi-vă!, Feriţi-vă!”

CO: Nu mă informa, pentru că lucrau ei, era treaba lor, se duceau,

raportau pe linia lor, dacă o făceau. Ministrul Apărării era informat cu ceea ce

se considera că trebuie să ştie.

AMS: Aici cred că este un loc unde Securitatea a ratat misiunea.

CO: Este posibil.

AMS: Domnule general, ce discutăm noi aici ţine de penetrarea

sovietică în Armata noastră. Nu ne jucăm nici cu regimurile politice, nici cu

poveştile politice.

CO: Absolut serios!

AMS: Admitem că problemele specifice, să le spunem aşa, legate de

activitatea acestei categorii de cadre, cum le-aţi numit: „care aveau relaţii cu

străinii”, erau raportate lui Ceauşescu. Şeful statului v-a cerut vreodată să luaţi

măsuri cu privire la aceste cadre?

CO: Da. Nicolae Ceauşescu era avizat asupra acestor tentative de

penetrare. El este cel care a cerut conducerii MApN ca unii să fie scoşi de la

comanda marilor unităţi, să fie numiţi în funcţii în economia naţională, iar alţii au fost trimişi la Academia Militară. Pentru că lucraseră mult timp cu ei, faptul

că arătau o anumită afinitate faţă de ei, faptul că erau împinşi înainte pentru a

ocupa funcţii cheie. Eu odată i-am spus lui Ceauşescu: „Tovarăşe Ceauşescu,

eu nu pot să mai trimit ofiţeri la academiile sovietice, să facă studii în URSS,

că aţi interzis, dar numindu-i pe cei care au făcut studii acolo, la conducerea

Academie să-i înveţe pe ai noştri, e cam acelaşi lucru”. „Măi, zice, tu ai

dreptate. Măi, zice, caută să-i mai răreşti, să-i mai împrăştii”. A fost o

înţelegere între Ceauşescu şi mine. Nu am discut-o cu nimeni. Aici este cazul

să vă spun că unii dintre aceştia au fost trecuţi în rezervă, la pensie, pe baza

rapoartelor personale prin care au cerut acest lucru chiar ei. Prin urmare n-aş

putea spune că a fost o campanie.

AMS: Vă pot spune că v-a simţit Securitatea. Din momentul acela au

început să fie extrem de atenţi şi favorabili în ce vă priveşte.

CO: E posibil, nu am cum să ştiu.

AMS: Ştiu eu, pentru că ceea ce spuneţi dvs. aici se confirmă cu alte

informaţii pe care le am. Astea nu sunt poveşti de tabloide.

CO: Nu vă contrazic. Hai să termin cu Logofătu! Este interesant ce mi-a

spus el atunci, prin 1991. Era Stănculescu ministru şi l-a trimis în concediu, iar

când s-a întors deja scoseseră decretul cu trecerea lui în rezervă.

AMS: Probabil în preajma lui aprilie. Atunci Stănculescu pleca de la

minister, vorbim de 1991, şi înainte să plece a făcut o listă cu ofiţerii aduşi sau

promovaţi de Militaru, ca să îi dea afară. Şi i-a dat.

CO: Şi l-a primit Stănculescu: „Măi, Gigi, bine ai venit, ia şi tu şi citeşte

ăsta”. Şi i-a dat Monitorul Oficial în care era trecerea lui în rezervă. Şi ăla, cinic.

Lăudându-l generalul Nicolescu pe Logofătu, lăudându-l ceilalţi, despre care

Securitatea afirma că sunt agenţi ai sovieticilor, eu am devenit bănuitor. Mi s-a

spus după decembrie 1989, că ăsta, Nicolescu, era un fel de rezident al GRU. Mi-a

reproşat Ilie Ceauşescu la un moment dat că de ce nu l-am depistat, că a fost

rezidentul agenturii sovietice. Eu de unde să ştiu, domnule?

AMS: Una din gravele erori ale Securităţii. Ce funcţie avea Nicolescu

ăsta?

CO: Era adjunct al ministrului.

AMS: Vai de capul nostru!

CO: Era pe postul de adjunct din 1969.

AMS: Din 1969!!! Era pe funcţia asta din 1969? De douăzeci de ani?

CO: Da.

AMS: Vai de capul nostru! Vai de capul nostru! Şi de ce sector

răspundea?

CO: Era adjunct cu probleme economice, i se cerea să rezolve

probleme astea cu implicarea armatei în economia naţională. Dar, mai

important, el era locţiitorul comandantului şef al forţelor armate unite din

Tratatul de la Varşovia pentru armata română.

AMS: Ce dezastru a fost în armată!

CO: În celelalte armate aliate întreaga conducere era cu studii în URSS.

Pe generalul Nicolescu aşa l-am găsit, aşa l-am lăsat. În timpul lui Milea s-a

pensionat, iar în 1989 a fost chemat de Militaru, cu lotul celor şcoliţi în URSS

şi făcut consilierul lui. Şi vedeţi că chemarea în activitate a acestei categorii de

generali în vârstă, pensionaţi, a fost şi o autodemascare. La generalul Lavric

Gheorghe s-au dus toţi. Altă figură dubioasă.

AMS: Ce era ăsta?

CO: Generalul Lavric Gheorghe era locţiitorul comandantului

Infanteriei şi Tancurilor. A venit la mine la un moment dat, că fiica lui era

medic şi ginerele lui inginer, au fugit în America... trimişi de ruşi, să ne

înţelegem, că nu suntem proşti să nu înţelegem lucrurile astea. Nu ştiu ce i-a

determinat pe ei, poate că ştiau prea multe şi le-au trimis rudele afară. Alea

puteai să le deduci, nu erau dovezi, dar sigur că băteau la ochi.

AMS: Plus că aveau rude afară, în America, şi rămâneau pe posturi.

CO: Sigur, sigur, interveneau pentru ei. Puteai să deduci, că cine dracu

să vină şi să-ţi dea tabelul cu agenţii sovieticilor? Mai auzeam, mai spunea

Coman odată, că ăla n-a fost agent... Cum naiba? Ce, aveai tabelul cu ei, ca să

te uiţi pe el şi să spui ăsta nu este?

AMS: Grave erori ale Securităţii în această chestiune, domnule general,

ale Direcţiei de Contrainformaţii militare! Nu credeţi?

CO: Asta este! Dar cazul lui Nicolescu este chiar dramatic. În calitate

de consilier al lui Militaru a fost trimis la Buzău pentru a ancheta ce s-a

întâmplat în zilele când eu am mă aflam acolo, la Comandamentul Armatei 2

(22-31 decembrie 1989). El mi-a relatat în 1991. Era supărat că Militaru nu

luase măsuri împotriva generalului Ion Dândăreanu, care-mi fusese gazdă. Ne-am

despărţit în aprilie 1992, pentru totdeauna. Când ne-am luat la revedere, Nicolescu

mi-a spus: „Domnule general, dvs.. trebuie să vă înapoiaţi la Jilava, ştiu că nu

este plăcut şi nici uşor, dar de acolo vă veţi întoarce. Eu – a mai zis el –

trebuie să merg la Spitalul militar şi nu ştiu dacă am să mă mai întorc”. Aşa a

fost. El a murit în spital. Se bănuia un cancer pulmonar. Cunoscutul cardiolog,

profesor dr. general Vasile Cândea, cu care se afla în relaţii de prietenie şi care l-a îngrijit în spital, mi-a spus: „Mă întrebaţi de ce a murit aşa repede

generalul Nicolescu? Vă răspund: cred că a vrut să moară. A refuzat să ia

medicamentele indicate şi să se mai hrănească, şi după opt zile a murit”.

„Cam suspect”, am zis eu. „Este posibil să fi avut ceva de ascuns” – a încheiat

Cândea. Adaug eu: generalul Nicolescu poate figura pe lista celor care au murit

lăsând o umbră de suspiciune.

AMS: Soarta spionilor, a trădătorilor de ţară. Care mai erau agenţi,

domnule general?

CO: Militaru, care a scris despre asta şi a recunoscut, s-a autodenunţat.

Şerb a fost, iarăşi, caz cunoscut. Ăştia doi erau comandanţi de armate în 1968,

Militaru la Cluj şi Şerb la Bucureşti.

AMS: Nu, eu vorbesc în 1989. Mai existau de-ăştia în conducerea

Armatei? Viceamiralul Dinu, şeful DIA, ce era cu el?

CO: Nu cunosc fapte. Pot să vă spun că în 1985, prin noiembrie,

Postelnicu mi-a spus: „Vedeţi că o să-l chemăm pe Dinu să avem o discuţie cu

el”. Fără să precizeze de ce. Eu, cunoscându-l, am fost coleg cu Dinu de şcoală

militară... şi i-am spus: „Măi, vezi că o să te cheme Postelnicu”. Nu l-am mai

întrebat după aia dacă s-a dus la Postelnicu sau nu. Eu am plecat la Capitală şi nu

mai cunosc ce s-a întâmplat.

AMS: Probabil că le-a oferit colaborarea ca să-l lase în pace.

CO: Dinu Dar lucruri ascunse are.

AMS: E normal, având în vedere funcţia.

CO: Viceamiralul Ştefan Dinu i-a succedat în funcţie generalului

Dumitru Dumitru, un tip inteligent, stilat, absolvent al Academiei de artilerie

de la Leningrad, considerat un foarte bun profesionist. L-am întâlnit de mai

multe ori în anul 1991. Între subiectele abordate subliniez două: a) mi-a

povestit că în decembrie 1989, „Am fost – zicea el – în punctele fierbinţi, aşa

ca să văd cum se desfăşoară”, b) mi-a propus să merg cu el la Moscova, să mă

ia şi pe mine acolo... „Dacă nu vreţi să mergeţi la Moscova să luaţi

legătura...”. „Hai dom’ne, fii serios, ce să caut eu acolo?”

AMS: În 1991?

CO: Da, voia să mă ducă să iau legătura cu ăsta, care conducea Partidul

Comunist... Ziuganov. Mi-am manifestat nedumerirea şi l-am refuzat.,,

VITRALII - LUMINI ŞI UMBRE, an IV, nr.16, septemb