Când niciun semnal al populaţiei nu mai este auzit de putere, ce soluţie mai rămâne, decât huiduiala?
Nu eram în România în momentul în care, la Iaşi, s-au produs huiduielile adresate preşedintelui şi altor politicieni, cu prilejul aniversării Unirii de la 24 Ianuarie. Cum însă românii din Germania sunt conectaţi la televiziunile din ţară şi citesc presa de aici, am putut vedea destul de bine ce anume s-a întâmplat. Am citit şi nenumăratele comentarii publicate în presă. În opinia mea, acestea suferă de o anumită unilateralitate - cei care simpatizează cu puterea au condamnat actul, cei care o antipatizează, de bună seamă că nu l-au condamnat. Cred că s-ar potrivi o atitudine cumva mai dialectică! Sigur, nu se obişnuieşte mai nicăieri să se huiduiască la sărbătorile importante ale popoarelor, cu atât mai mult, nu se huiduieşte în momentul intonării imnului naţional. Dar ce să facem dacă imnul nostru conţine în chiar primul vers îndemnul mobilizator „Deşteaptă-te, române!"? Şi, iarăşi, ce să facem dacă populaţia se confruntă cu o putere care nu doar că nu negociază cu propriii ei cetăţeni, dar nici măcar nu discută cu aceştia, ia măsuri dure fără măcar să le explice? Nu credeam că nivelul de situare deasupra populaţiei a unei puteri îl va putea depăşi pe cel atins în vremea guvernării PSD, cea care se pricepea la toate. Cum nu credeam că porecla „Arogantul" se va potrivi atât de bine nu doar lui Adrian Năstase, ci şi unui actual preşedinte, unui premier în funcţie, unei duzini de miniştri şi unei alte duzini de lideri ai partidului de guvernământ. Aceşti inşi nu mai au vreo legătură cu nimic din realitatea palpabilă, nu discută cu opoziţia, că e opoziţia, nici cu sindicatele, că nu se pricep, criticile presei sunt dresate de moguli, iar ceea ce cred cetăţenii nu are vreo importanţă, pentru că ei, politrucii, ştiu mai bine cum trebuie să arate binele acestora. Ei nu cred decât în FMI, care n-a făcut minuni pe unde a lucrat, dar care se miră că reţetele sale nu conduc la creştere economică, de parcă aşa ceva ar fi posibil. Ba chiar şi doleanţele FMI sunt depăşite, de vreme ce instituţia financiară n-a avut curaj să ceară reducerea salariilor şi a pensiilor!
În faţa acestei opacităţi privind opinia publică, ce conduită mai rămâne cât de cât funcţională decât huiduiala, care este un fel de gradul zero al nesupunerii civice. Cred că politicienii care ne conduc ar trebui să-şi facă o cruce mare că nemulţumirea populară a rămas în acest stadiu. În Tunisia, Egipt şi alte ţări din Orient, lucrurile au mers mult mai departe! Şi să-şi mai facă o altă cruce pentru faptul că legea noastră fundamentală nu prevede, precum cea americană, „dreptul poporului de a fi înarmat", pentru a răsturna Guvernul dacă acesta îl împilează!
În sfârşit, s-a făcut mare caz de faptul că o parte a huiduitorilor erau membri ai unor asociaţii ale militarilor în retragere şi rezervişti, fiind făcuţi de-a valma ofiţeri de scos cartofi şi de numărat izmene, ceea ce e nedrept. Între protestatari, se numără şi cele câteva mii de pensionari care chiar au făcut războiul, unii şi la Est şi la Vest, ba chiar au lăsat bucăţi din ei pe câmpurile de luptă. Cum se numără şi veteranii, câţi mai sunt, care şi-au văzut şi ei indemnizaţiile drastic reduse. Şi mai sunt miile de ofiţeri care au acceptat să se retragă înainte de vreme pentru a satisface cererea de reducere a efectivelor formulată la aderarea în NATO. E aberant să-i tratezi pe toţi la fel, cum a procedat Ministerul Muncii, care a încălcat un contract semnat cu aceştia şi nu le putea reproşa „vechimea incompletă". În loc să măsoare de trei ori şi să taie o dată, statul a procedat pe dos. Şi acum recalculează până la sfârşitul anului, poate până la Calendele Greceşti!
LIVIU ANTONESEI
