IDIOTUL CAZON

Nici o armată care se respectă nu se poate lipsi de idioţi. Oricât de polemică şi paradoxală ar părea această afirmaţie, "idiotul cazon" se constituie în coloana vertebrală a oricărei armate, fie aceasta antică sau contemporană. Fără el nu se poate. Războaie, instrucţie, parăzi nu ar putea fi imaginate şi cu atât mai puţin puse în practică fără inestimabila contribuţie a idioţilor cazoni. Cu toate acestea, ar fi evident exagerată aserţiunea că instituţia militară ar fi alcătuită majoritar din idioţi.
Nu, armatele nu sunt, nu au cum să fie dominate de idioţi, dar milităria nu ar putea supravieţui fără o constantă infuzie de idioţie menită să-i asigure un nivel stabil de disciplină, conformism şi protecţie antirevoluţionară. Aşadar, "Idioţi! Cu stângu', înainteee marş!"

Idiotul a fost, este şi va fi deopotrivă cel mai bun purtător şi executant de ordine. Pentru "idiotul cazon", regulamentul militar ţine loc şi de Biblie, şi de carte de învăţătură şi de Codul lui DaVinci. Omul nostru nu va avea nici o problemă în a învăţa pe dinafară, în spiritul şi în litera lor, toate ordinele şi regulamentele care stau în calea supravieţuirii şi afirmării sale plenare în universul cazon. Tot ceea ce ar putea avea nevoie să ştie, tot ceea ce îl interesează, cu notabila excepţie a ştirilor sportive şi meteorologice, el le poate îndestulător sorbi din sus-numitele "docomente". În consecinţă, satisfacţiile sale decurg din transpunerea în viaţă a bibliilor cazone.

Aici intervine scânteia sa de glorie, orgasmul indescifrabilelor sale satisfacţii, mângâierea liniştii sale plenare: atunci când ordinul a fost executat "întocmai şi la timp", "ca la carte". Puţin importă cine a dat respectivul ordin, cu condiţia ca acesta să fie un superior în grad şi funcţie. Idiotul cazon nu este capabil a cunoaşte nici un freamăt metafizic generat de prevederile sau efectele respectivului ordin sau regulament. Importantă şi decisivă este doar execuţia impecabilă. Evaluarea consecinţelor acestei executări sau aplicări a ordinelor sau regulamentelor, tocmai datorită potenţialului său indisciplinar şi revoluţionar, este o problemă care va transcede inevitabil capacităţile mentale sau morale ale "idiotului cazon".

La fel ca şi varianta civilă, idiotul cazon nu ştie (nici măcar nu bănuieşte) că este iremediabil idiot. Autosuficienţa sa congenitală îi asigură un inexpugnabil scut protector împotriva oricăror impertinente dileme sau dubii de natură subversivă. De aici provine, uneori, şi candoarea inocenţei sale. Sau cumsecădenia sa, la fel de înduioşătoare, cu cât aceasta se alimentează din acelaşi nesecat izvor de idioţie. Dacă nu este foarte insistent în "intervenţiile" şi "contribuţiile" sale cu aspiraţii intelectuale şi dacă acestea nu sunt dublate de o aroganţă agresivă, atunci "idiotul cazon" poate fi acceptat drept digerabil de către comunitate, în ciuda stridentei disonanţe, adesea hilare pe care o produce audienţei.

Legată de inconştienta propriei idioţii este şi neobosita hărnicie a "idiotului cazon". El poate să execute la nesfârşit, "întocmai şi la timp", cu un plus de halucinant entuziasm, aceleaşi ordine oricât de anoste sau fără sens, la fel cum în urma unor remarcabile îndărătnicii este capabil să inventeze, pe cont propriu, apa caldă, să descopere America şi să conspecteze periodic mereu aceleaşi regulamente. Cotizant credincios la "cooperativa munca în zadar", el este iremediabil mândru de realizările sale, recenzabile la rubrica M.O.P., adică "muncă de om prost". Drama intervine în momentul în care cineva încearcă să-i domolească prolificul său entuziasm laburist, deoarece respectivul se va lovi de impenetrabilul zid al unor convingeri inflexibile. "Competenţa profesională" recunoscută a idiotului cazon se conjugă perfect cu poleiala multicoloră a blazonului său de respectabilitate.

"Idiotul cazon" este deasupra oricărui grad sau funcţii militare. Instituţia militară are uşile larg deschise atât pentru caporalii ce se închipuie purtând stele de general pe umeri, cât şi pentru generalii cu apucături căprăreşti. Paradoxul constă în faptul că idiotul cazon este extrem de confortabil pentru superiorii săi. Aceştia ştiu că nu vor avea niciodată grija verificării executării ordinelor date şi mai ales nu-şi vor face probleme cu eventuale veleităţi concurenţiale sau, mai grav de "lucrătură pe la spate" din partea preopinenţilor. Fiecare dintre aceştia se mulţumesc cu utilitatea lor bine definită la respectivul loc de muncă. O vorbă bună, aruncată ca un ciolan uscat din mers de către şef, din când în când, dar nu foarte des, este arhisuficientă idiotuluicazon pentru a-l arunca în raiul reveriilor plenare.

A nu se ignora permanentul recurs al idiotuluicazon la morala şi principiile unanim recunoscute şi acceptate de societate sau fie şi numai de microcomunitatea unităţii militare din care face parte. Conform sus-pomenitelor ordine şi regulamente, morala şi principiile în toată măreţia lor dogmatică şi aplicate ad-litteram reprezintă al doilea pilon de sprijin pentru idiotul în uniformă. Despre logică, bun-simţ, personalitate sau nuanţă nici nu poate fi vorba.

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) si doctor (Magna cum Laude) în stiinte militare, a fost ofiter în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presa scrisa si apoi ca ofiter specialist în operatii psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo si Afganistan. A publicat mai multe volume despre propaganda, razboi mediatic si istorie militaraîn România si Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminica ,, si al revistei "Flacara".

Super articolul ! sursa http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/idiotul-cazon-de-calin-hentea-7434281

AVANSARI POST MORTEM SI... REGRETE

AVANSĂRI POST MORTEM, SUFLETE ÎNDOLIATE ŞI... REGRETE

Parcă nu erau destule tragediile zilnice prin care trec milioane de familii din cauza incompetenţei, dacă nu chiar prostiei şi hoţiei unui guvern incapabil să scoată ţara din criză. Iată că sunt aduşi între patru scânduri încă doi militari români, bărbaţi tineri trimişi peste mări şi ţări ca să... ce? Ce avem noi de împărţit cu talibanii care au lumea lor, o lume neînţeleasă nici măcar de Budha, ale cărui statui le-au distrus cu tunurile şi armamentul asigurat de aceleaşi puteri care acum vor să le exporte cu sila şi democraţia.
De când se scrie istoria mult încercatului popor român, eroii acestuia, ştiuţi şi neştiuţi, păstraţi în cărţile de istorie sau nu, s-au jertfit pentru a-şi apăra „nevoile şi neamul“. Deşi de-a lungul istoriei sute de mii de eroi au căzut pe alte meleaguri în luptele şi războaiele la care România a participat, acei români care au îmbrăcat haina morţii au făcut-o pentru o cauză pe care poporul a considerat-o dreaptă, iar nefericitele evenimente s-au desfăşurat în Europa căreia îi aparţinem ca teritoriu şi aspiraţii. Iată că odată cu schimbarea a tot ce trebuia sau nu după ieşirea din totalitarism, militarii români sunt trimişi „în teatre“ cu care nu avem nici în clin, nici în mânecă alături de mari puteri care, în numele luptei împotriva terorismului, se erijează în jandarmii lumii pentru interese economice mai mult ori mai puţin vizibile, sub masca asigurării securităţii mondiale. Sigur că este necesar să fim alături de trupele altor ţări partenere în Organizaţia Tratatului Nord Atlantic, dar asta nu înseamnă că nu avem nici un cuvânt de spus atunci când suntem angrenaţi în acţiuni care nu au nimic comun cu particularităţile noastre ca ţară şi popor care, de când se ştie, şi-a văzut de „râurile şi ramurile“ lui.
Să nu ne mai minţim şi să recunoaştem că aceşti tineri militari se duc „voluntar” în misiunile care se desfăşoară într-o lume neînţeleasă de occident nu pentru că se simt dedicaţi unui scop nobil, ci pentru cu totul alte motive, strict personale şi legate de viaţa lor de familie. Ei ştiu că aceasta era o ocazie de a strânge nişte bani cu care să-şi poată cumpăra patru pereţi pentru a nu mai sta cu familia într-o cameră mizerabilă de cămin militar, era un moment prielnic pentru ca, odată intrat în sistemul militar, să-şi facă o carieră care să-i asigure şi o bătrâneţe oarecum fără griji. Scriu „era” pentru că tandemul Băsescu-Boc şi-a bătut joc de tot ceea ce însemna carieră militară şi o viaţă dedicată ţării pentru apărarea căreia militarii au jurat că nu-şi vor precupeţi viaţa. Pentru aceste lucruri strict materiale îşi riscă astăzi militarii viaţa, şi iată că din ce în ce mai mulţi (s-a ajuns la trista cifră şaptesprezece) se întorc în mijlocul celor dragi înfăşuraţi în drapelul ţării, fiind primiţi cu onoruri militare, cu o mare de lacrimi şi... regrete din partea celor care i-au trimis în locuri de unde nu se mai întorc aşa cum au plecat. Tragedia este că trecerea în nefiinţă a celor plecaţi la ceruri lasă în urmă părinţi împietriţi de durere, soţii debusolate care sperau că odată terminată misiunea îşi vor vedea împlinite visele, copii care abia îşi cunoscuseră tatăl plecat de lângă ei pentru a le asigura un viitor. O altă tragedie este şi faptul că avansările post mortem şi brevetele decoraţiilor sunt semnate de un ministru ca g. o. şi un preşedinte ca t.b., inşi care au umilit armata aşa cum nu a fost ea niciodată de la înfiinţarea ca instituţie etalon al statului român modern.
Lacrimi şi durere, familii distruse, copii care vor rămâne cu sechele, vise destrămate... toate în numele unei politici de globalizare pe care o hotărăsc foarte puţini în numele celor care i-au ales pentru ca totul să fie aşa cum le-au promis, adică mai bine decât făcuseră cei dinaintea lor. Ar fi vremea să facem ceea ce alţii au şi făcut sau sunt pe cale să o facă: să ne retragem militarii din misiuni fără orizont, dar care generează din ce în ce mai des tragedii şi pierderi de vieţi pentru cauze care ne sunt străine.