Nu! Păstreaz-o! (Vocea 2)
Era o zi de octombrie. Anul 1944. Moscova. Vocea 1 era Winston Churchill. Vocea 2 era Stalin.
Hârtia despre care vorbeau se referea la stabilirea procentajelor de influenţă în Europa de Sud Est între occidentali şi sovietici. Era o listă de ţări. În fruntea ei, subliniată era România. 90% Russia.
Restul istoriei îl cunoaşteţi. Instaurarea puterii comuniste în România apoi a totalitarismului. Aceasta a fost materializarea acestui 90% Russia. Cel puţin atât timp cât Russia era URSS.
Oricât de mult ne-am fi îndepărtat de linia Moscovei. Oricâtă notă discordantă am fi făcut, tot nu am fi putut trece dincolo. Libertatea noastră de mişcare era permisă doar în limitele foarte strâmte ale echilibrului stabilit între ruşi şi occidentali potrivit acestor procente. Noi mergeam în orice direcţie mergea Kremlinul.
Câtă vreme Kremlinul a fost stalinist, am avut şi noi Gulagul nostru. Când Kremlinul a început să îl critice pe Stalin, i-am scos şi noi pe care încă nu muriseră din închisorile comuniste. Când Kremlinul a vrut perestroika şi desfiinţarea partidului-stat, iar Ceauşescu a vrut “continuarea revoluţiei şi construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate” am avut 22 decembrie 1989.
Acest lucru ţinea de următorul fapt – înţelegerea încheiată de Stalin şi Churchill nu viza aspecte ideologice ci strategice. Realităţile ideologice se puteau schimba (şi s-au şi schimbat, de la Stalin la Gorbaciov, de la Gorbaciov la Ielţin, de la Ielţin la Putin) dar realităţile strategice nu.
O mare greşeală pe care o fac unii este să considere Războiul Rece o confruntare eminamente ideologică – nu ea fost una strategică în esenţa ei şi doar ideologică sub aspect formal (a se vedea că Putin are în ceea ce priveşte politica sa externă aceeaşi viziune strategică pe care o avea Gorbaciov – Germania se poate unifica dar NATO nu se poate extinde dincolo de graniţă dintre Germania nou unită şi Polonia, altfel Rusia se consideră ameninţată).
Faptul că înţelegerea viza aspecte strategice plasa România în sfera Rusiei şi după 1989. Acest Russia 90% urma să ne definească şi în post-comunism. Este meritul nostru ca am reuşit să schimbăm acest lucru.
Priviţi unde se află azi Bielorusia, unde se află azi Ucraina, unde se află Georgia! Şi priviţi unde ne aflăm noi. Noi suntem în NATO pentru că toate forţele politice din România au vrut ca ţara noastră să scape de acest Russia 90% pe care l-a scris în dreptul României Winston Churchill.
Ucraina este un bun exemplu – o ţară împărţită în două (înainte să fie împărţită în două din punct de vedere geografic şi cultural între Vest şi Est ea este împărţită în două şi din punctul de vedere al viziunilor cultural-strategice între Occident şi Rusia), care când vin porocalii la putere, bate la uşa NATO şi a UE iar când vin albaştrii, bate la uşa Kremlinului. Unii distrug ce construiesc ceilalţi, portocalii distrug cea au construit albaştrii în relaţia cu Moscova iar albaştrii distrug ce au construit portocalii în relaţia cu SUA şi NATO. Este o anihilare reciproca, iar aceasta plasează ţara într-o perpetua zonă gri…din care nu va ieşi niciodată decât dacă ţara se va rupe şi atunci cele două jumătăţi se vor duce în direcţiile pe care le susţin.
În România nu au existat astfel de forţe. Toate forţele politice au vrut să ducă ţară spre Occident. Occident care pentru noi românii însemna UE şi NATO. Surpriza neplăcută a fost să constatăm că în cele două organizaţii Rusia are un lobby mult mai puternic decât ne-am fi aşteptat şi ne-am fi dorit. Din această cauză simpla noastră apartenenţă la UE şi NATO nu putea constitui o garanţie că suntem percepuţi de Occident în totalitatea sa ca aparţinând Occidentului. Ori acest lucru plasa România pe un teren nesigur.
Stabilirea unei relaţii speciale cu SUA a însemnat stabilirea unei relaţii cu singura putere Occidentala care a consideră că dacă România doreşte să devină o parte a Occidentului acest lucru nu mai trebuie negociat şi cu Moscova (orice culoare politică ar avea aceasta – comunistă sau democrată). Pentru restul puterilor occidentale rămânem un obiect de negociere în înţelegerile lor cu Rusia, şi acum aşa cum se întâmpla şi în 1944 (poate cel mult în termenii altor procente).
Includerea României în sistemul american de apărare anti-racheta însemnă mai mult decât cooperare în domeniul securităţii. Înseamnă modificarea unei realităţi strategice care dura de mai bine de şase decenii în ai cărei parametri ţara noastră a trebuit să se evolueze de la aspecte precum forma de guvernământ, regimul politic şi chiar elitele politice.
Acum securitatea Americii se obţine şi pe teritoriul românesc, nu este vorba despre baze a căror importanţă depinde conjunctural de realităţile din Irak şi Afganistan, ci despre asigurarea securităţii la nivel global a celei mai solide democraţii a lumii – asta înseamnă că pentru SUA este vital ca influenţa americană în România să fie nu 90% ci 100%. Este o schimbarea a procentelor stabilite în 1944… este o răsturnare a lor.
Dacă de fapt un război durează atât cât durează şi consecinţele sale pentru beligeranţi, atunci pentru România, după 60 de ani, al Doilea Război Mondial a luat sfârşit.
Abia acum hârtia pe care Winston Churchill ar fi vrut s-o ardă, poate fi arsă. Ea este oricum scrum. De ieri este o simplă piesă de muzeu, fără valoare. Dacă britanicii ţin aşa mult la caligrafia lui Churchill pot să o ducă la muzeu, dacă nu o pot da la maculatură. Pe noi românii nu ne mai interesează. Am suferit oricum prea mult din cauza ei.
Notă
Dialogul Churchill-Stalin este preluat din
The Cold War: a history in documents and eyewitness accounts, Jussi M. Hanhimäki, Odd Arne Westad, Oxford University Press, 2004, p40
Sursa fotografiei este Wikipedia, the free Encyclopedia
sursa : d-ale lui chirica aurelianul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu