Autorităţile lasă de înţeles că art. 53 din Constituţie s-ar putea aplica şi în cazul unor greve de amploare sau al unor manifestaţii anti-autorităţi. Poate chiar împotriva pensionarilor “terorişti”
21.01.2011
Gheorghe Piperea avertizează
Chestiunea pensiilor militare reduse de autorităţi s-a ridicat la tensiuni maxime. Se vorbeşte chiar despre o mare manifestaţie a pensionarilor militari, pentru 24 ianuarie 2011, convocată chiar sub indicativul de alarmă de război (“Radu cel frumos”, poreclit de organizatori “Radu cel frumos II”, este indicativul pe care, în decembrie 1989, ni l-au comunicat comandanţii unităţilor militare în care unii ca mine erau soldaţi, la revoluţie; din câte îmi amintesc, este o alarmă de luptă reală şi nu un exerciţiu de alarmare obişnuit în pregatirea militară). Este evident că mulţi au început să roiască în jurul acestei chestiuni sociale grave pentru a scoate profit. Sunt, în zonă, foarte mulţi avocaţi, spre exemplu, care se oferă să sprijine demersurile judiciare ale pensionarilor pentru a-şi prezerva sau, dupa caz, pentru a-şi recupera drepturile. Dacă te uiţi cu atenţie la ei, îţi poţi da seama că sunt cam aceeaşi avocaţi care, în urmă cu 6 luni, nu numai că mă criticau pentru declanşarea unor procese colective (multe dintre ele fiind preluate de mine pro bono), ci chiar erau împotriva ideii de proces colectiv, pe motiv că acest gen de proces nu e reglementat în Româniia. Acum, pentru că e la modă, toata lumea face procese colective, în mai toate domeniile.
Dincolo de interesele personale, eventual politice, ale celor care pun gaz pe focul acestei tensiuni sociale, este cazul să reamintesc că democraţia luptă cu forţa dreptului, şi nu cu forţa pumnului. Drepturile se realizează pe căile normale, fie prin negociere sau mediere, fie în instanţele de judecată.
Anarhia este opusul democraţiei
În plus, autorităţile române şi-au construit în anul 2010 inclusiv scenariul suspendării drepturilor civile, în baza art. 53 din Constituţie şi, cu această ocazie oferită de cei mai vocali militari rezervişti, ar putea trece la treabă.
Sa rememorăm modul în care legile austerităţii din iunie 2010 (Legea 118 si Legea 119) au fost construite şi, ulterior, consfinţite de Curtea Constituţională.
Legile respective prevedeau reduceri ale salariilor bugetarilor cu 25%, ale indemnizaţiilor de somaj şi de creştere a copilului cu 15% şi ale pensiilor din sistemul public general cu 15%. Se mai prevedea recalcularea pensiilor speciale (de fapt, pensii ocupaţionale, de genul pensiilor militarilor sau ale aviatorilor). Cu excepţia dispoziţiilor relative la pensiile din sistemul public şi la pensiile speciale ale magistraţilor, toate celelalte dispoziţii au fost calificate de Curtea Constituţională ca fiind în acord cu Constitutia. O mică rezervă şi-a lăsat Curtea – măsurile sunt temporare, până la 31 dec 2010. Evident, măsurile nu sunt deloc temporare şi, evident, între timp Curtea şi-a schimbat la 180% poziţia, caci este, nu-i asa, o curte cu atribuţii politico – jurisdicţionale, şi nu o instanţă independentă. În plus, reducerile salariilor bugetarilor nu au fost de doar 25% ci, uneori, chiar de 40% (vă spun din experienţă proprie, de profesor universitar, că acesta este procentul real de reducere, şi nu cel de 25%). Iar între timp, pensiile din sistemul public, mai mari de 750 de lei, desi păreau că au scăpat furiei austerităţii de dragul austerităţii, au fost reduse şi ele, prin impunerea unui procent de 5,5% cu titlu de contribuţie la asigurarile de sănătate. In fine, în cazul pensiilor “speciale” s-au operat modificari chiar şi de 70%, ca urmare a recalculării, pe motiv de trecere în sistemul unitar de pensii.
Bizareria constă în faptul că legile austerităţii îşi propun reducerea pensiilor speciale şi nu majorarea lor, în ciuda a ceea spune ministrul Apărării. Dar poate pentru gabriel Oprea, doctor în drept la Chişinău, austeritatea însemna abundenţă
Înainte de a trece la subiectul real al discuţiei, vreau să vă atrag atenţia asupra unui paradox. În intenţia de a da bine pe sticlă, oficiali din Ministerul Apărării, în frunte cu ministrul Oprea, au dat asigurări că nicio pensie de o valoare sub 3000 de lei nu a scăzut ci, dimpotrivă, multe dintre acestea au crescut (!!?). În afară de faptul că afirmaţia este o minciună sfruntată (am procese colective pe rol sau în curs de constituire cu câteva sute de pensionari şi, în toate cazurile, pensia s-a redus, dovada fiind extrasele de cont de card de pensii sau, după caz, cupoanele de pensii ). Bizareria constă în faptul că legile austerităţii îşi propun reducerea pensiilor speciale şi nu majorarea lor. Dar, poate că pentru domnul Oprea, doctor în drept la Chişinău şi conducător de doctorate la Bucureşti, austeritatea înseamnă de fapt abundenţă
Pensionarii, şomerii, părinţii care stau acasă pentru a-şi îngriji copiii mici, profesorii, medicii, poliţiştii şi alţi profitori de aceeaşi factură sunt periculoşi pentru siguranţa Statului Român. Raţiuni de stat impun Guvernului să le reducă acestora drepturile băneşti. Cel puţin asta rezultă din declaraţiile oficialilor români din 2010-2011 şi din nota de fundamentare a legilor austerităţii. După aceştia, reducerile respective sunt restricţii de drepturi premise de art. 53 din Constituţie.
Există voci în PDL care sugerează că, de fapt, soluţia crizei la noi în ţară ar fi falimentul. Sau poate că autorităţile ne avertizează că soluţia art. 53 din Constituţie poate fi adoptată şi în cazul unor greve de amploare sau al unor manifestaţii anti-autorităţi
Nu e cazul să redau conţinutul acestui text din Constituţie (de existenţa căruia nu ştiu câţi dintre noi erau conştienţi în iunie 2010, dar pe care îl ştim acum, practic, pe dinafară). Esenţial este că acest text permite Statului român ca, în condiţii excepţionale care reclamă, de regulă, declararea stării de asediu sau de necesitate, să restrângă exerciţiul unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Restricţia trebuie să aibă caracter temporar, să fie compatibilă cu principiile statului democratic şi să nu pună în dubiu existenţa însăşi a dreptului.
Apelul la ”soluţia” art. 53 poate să se traducă prin faptul că Statul român este într-o situaţie economică mult mai gravă decât ne lasă pe noi autorităţile să credem. Ce poate fi mai grav decât criza? Evident, falimentul statului. Există voci chiar in PDL care sugerează că, de fapt, soluţia crizei la noi în ţară ar fi falimentul. Într-adevăr, această stare de faliment este asimilabilă dezastrului. Sau poate că autorităţile ne avertizează că soluţia art. 53 din Constituţie poate fi adoptată şi în cazul unor greve de amploare sau al unor manifestaţii anti-autorităţi. Într-adevăr, dreptul la întrunire poate fi suspendat, dacă se declară stare de asediu sau de urgenţă. Nu ştiu dacă oamenii vor putea fi ţinuţi în casa printr-o astfel de “soluţie”, dar autorităţile ar putea invoca ilegalitatea întrunirilor. În fine, poate că apelul la acest art. 53 este un mesaj către judecătorii Curţii Constituţionale, care au mai apelat la acest text pentru a justifica alte runde de restricţii de drepturi, ca de exemplu, în decembrie 2009 şi în decembrie anul trecut.
Soluţia Guvernului este, mai presus de toate posibilele teorii ale conspiraţiei, o mare şi impardonabilă gafă
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti la care se referă art. 53 din Constituţie sunt, de regulă, drepturile cu caracter politic sau electoral, precum şi, în anumite limite, dreptul de proprietate. De exemplu, pe perioada stării de necesitate, drepturile electorale sunt suspendate. La fel şi dreptul de acces la informaţiile cu caracter public. Dreptul de proprietate, spre exemplu, poate fi restrâns printr-o inundaţie controlată care, pentru a avea efectul salvarii de la inundaţie a unei regiuni sau a unei comunităţi, este distructivă pentru una sau mai multe proprietăţi individuale. Nu sunt vizate, totuşi, drepturile cu caracter economic şi social ale indivizilor, cum ar fi dreptul la remuneraţie sau dreptul la pensie ori dreptul la indemnizaţiile de securitate socială. În definitiv, chiar şi pe timp de război, omul trebuie să fie plătit pentru munca sa, în bani sau în produse. A, şi era să uit : pensionarii, bugetarii, şomerii şi mamele aflate în concediu pentru îngirjirea copilului au dreptul la viaţă, deci şi la prestaţiile bugetare sau sociale pentru a se susţine pe timp de război.
Măsurile de austeritate nu pot fi decit temporareşi că nu se pot repeta fără a aduce atingere însăşi “substanţei” dreptului şi fără a pune în discuţie serios însăşi siguranţa natională.
Pe de altă parte, criza economică nu poate fi asimilată cu niciuna dintre situaţiile de excepţie la care se referă art. 53. În nota de fundamentare a celor două legi pe care Guvernul şi-a asumat răspunderea în iunie 2010 în Parlament se atrage atenţia că, în 2009, Curtea Constituţională a Româniiei a validat un act normativ prin care Guvernul Boc mai tăiase odată din pensii, bazându-şi argumentaţia chiar pe art. 53 din Constituţie. Numai că, cine are curiozitatea să citească decizia cu nr 1414/2009, în special la p.9, va observa că acest argument se întoarce fix împotriva Guvernului Boc, întrucât acolo se atrage atenţia că măsurile nu pot fi decit temporareşi că nu se pot repeta fără a aduce atingere însăşi “substanţei” dreptului şi fără a pune în discuţie serios însăşi … siguranţa natională.
Iată ce ne spune Curtea Constituţională în decizia sa cu nr. 1414/2009 : “se impune subliniat însă faptul că de esenţa legitimităţii Constituţionale a restrângerii exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi este caracterul excepţional şi temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, restrângerea fiind prevazută ca excepţie, dacă nu exista o altă soluţie pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluţii pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică şi socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autorităţile si instituţiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o masură proporţională cu situaţia invocată de iniţiatorul proiectului de lege. Dimpotrivă, eventuala intervenţie legislativă în sensul prelungirii acestei măsuri poate determina efecte contrarii celor vizate, în sensul tulburării bunei funcţionări a instituţiilor şi autorităţilor statului”.
Criza economică nu este o scuză a autorităţilor, ci chiar obiectul de activitate a acestora
Dacă ne uităm un pic la modul în care tratează criza economică alte state europene, mult mai afectate de criză decât România, vom observa că, într-adevar, criza economică nu poate fi un pretext pentru restrângerea drepturilor. În Letonia, ţara europeana cea mai afectată de criză, cu un deficit bugetar de 19% anul trecut, Curtea sa Constituţională a statuat că dreptul la pensie nu poate fi redus sau restricţionat pe motiv de criză economică. Înţelegerile cu împrumutătorii internaţionali (instanţa se refera la marele nostru prieten, FMI, care a declarat acum 3 zile că este dezamăgit că măsurile de austeritate impuse chiar de FMI au eşuat…) nu pot, în ele însele, să constituie argumente pentru limitarea drepturilor fundamentale. Cu singura diferenţă că, la noi, Curtea Constituţională a acceptat ca argument criza economică, dar numai temporar, este evident că sistemul judiciar româniesc nu va mai accepta o a doua limitare a drepturilor sub pretextul crizei.
Până la urmă, de ce ne mai trebuie Guvern – sau, mai bine zis, de ce ne mai trebuie acest Guvern – dacă el nu este capabil să rezolve criza?
De altfel, CEDO a fixat acest principiu chiar în doua speţe recente contra României, respectiv, cauza Moldoveanu contra României (29 iulie 2008), reiterată în cauza Aurelia Popa contra României (26 ianuarie 2010), atunci când a statuat că “autorităţile nu se pot prevala de lipsa de resurse financiare pentru a nu onora o datorie fondata pe o decizie a justiţiei”.
Un aspect de-a dreptul straniu al notei de fundamentare a legilor pe care şi-a asumat răspunderea guvernul mi-a atras atenţia în mod special, întrucât amanuntul este inclus în notă pentru a da o şi mai mare cădere justificarii acestor măsuri de restricţie a drepturilor. Există un citat greşit dintr-o lucrare a prof Corneliu Bârsan, judecător la CEDO. Este vorba de Comentariul la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol I (CH Beck, 2005), p.924. Mai întâi, este vorba de o speţă din 1961, şi nu din 1967, aşa cum greşit se indică în nota de fundamentare (p.14 din notă), mai precis, speţa Lawless vs Irlanda. După cum se vede, este o speţă veche de aproape 50 de ani. Oare nu s-a schimbat nimic de atunci? Conceptul de securitate şi siguranţă naţională nu a mai evoluat între timp? În orice caz, în speţa Lawless vs Irlanda este vorba de o situaţie de război : Armata Republicană Irlandeză (IRA) era atunci în plina ascensiune şi făcea prăpăd în Irlanda de Nord şi în Marea Britanie. Pe de altă parte, prof. Bârsan, citind şi alţi autori (de ex., pe Fr. Sudre, un francez) spune negru pe alb că, chiar şi în situaţii excepţionale, statul nu are dreptul arbitrar de a limita drepturile. El (statul) trebuie să fie supus unui control, întrucât lipsa acestui control ar putea conduce la “suprimarea principiului preeminenţei dreptului şi ar face să prevaleze raţiunea de stat (n.n. – ca la comunişti şi la fascişti …) asupra raţiunii democratice”. Prof. Bârsan insista asupra necesităţii salvgardării … democraţiei.
Cu gesturi autoritariste salvăm noi democraţia ?
În orice caz, prof. Bârsan arată că, în cei 50 de ani de la aplicarea CEDO, art. 15 din Convenţie (echivalentul art. 53 din Constituţia noastră, nn) nu a fost utilizat decât în cazuri de război, lovituri de stat, pericol public ce ameninţa viaţa naţiunii sau terorism. Aşadar, criza economică – prezentă peste tot în Europa şi în lume, deci o banalitate – nu poate fi considerată un pericol public ce amentinţă viaţa naţiunii. În orice caz, nu poţi asimila pensionarii, mamele ce stau acasa să îşi îngrijească copiii mici şi nici şomerii (aruncaţi pe stradă de politici economice idioate) cu teroriştii.
Cei care şi-au câştigat drepturile prin lege sau prin justiţie a nu vor ezita să dea Statul român şi reprezentanţii săi în judecată pentru despăgubiri la CEDO
În altă ordine de idei, politica de austeritate a Guvernului s-a lovit şi se va lovi mulţi ani de acum încolo de jurisprudenţă clară a CEDO în materie de drepturi câştigate şi bănuiala legitimă. Legea română care intră în contradicţie cu prevederile CEDO sau jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg este înlăturată de la aplicare chiar de judecătorul intern, întrucât o astfel de lege, conform Contituţiei, este inaplicabilă(pentru conformitate, dl. Preşedinte, dl. Premier şi dl. Ministru al Apărării pot citi cu atenţie art. 20 din Consituţie şi poate că se vor edifica). Cei care şi-au câştigat drepturile prin lege sau prin justiţie au o speranţă legitimă de a-şi vedea realizate aceste drepturi şi mulţi dintre aceştia nu vor ezita să dea Statul român şi reprezentanţii săi în judecată pentru despăgubiri, iar dacă nu vor câştiga în instanţele române se vor îndrepta, aproape firesc, după ultima “modă”, către CEDO. Care le va da dreptate, întrucât la CEDO este aplicabil principiul precedentului judiciar – o soluţie aplică unei speţe este obligatorie pentru toate speţele viitoare identice sau similare. Consecinţa – tribunale blocate, costuri judiciare uriaşe, oameni purtaţi pe drumuri, tensiuni sociale, anarhie. La final, cine va fi culpabil de atingerea adusa siguranţei naţionale?
Ce înseamnă speranţa legitimăîn concepţia CEDO rezultă din foarte multe decizii ale acesteia, dar cea mai relevantă este chiar cauza Viaşu contra României (29 mai 2009). CEDO a statuat că “noţiunea de “bunuri” poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, incusiv în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că au o baza suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate”. Însuşi Guvernul face referire, în pledoaria sa în cauza Viaşu contra României, la cauza Broniowski contra Poloniei, aratând că decizia de condamnare a Statului polonez a fost corectă, întrucât Statul polonez a impus limitări succesive ale dreptului reclamantului de a beneficia de o creanţă împotriva statului, transformându-l astfel, într-un drept iluzoriu şi afectându-i însăşi substanţa. În speţă Viaşu contra României, la pct 72 şi, respective, pct. 64 se arată că “situaţia […] rezultă dintr-o activitate normativă excesivă şi, în final, foarte ineficientă, astfel cum o demonstrează statisticile” […], “încât claritatea şi previzibilitatea impuse de noţiunea de “legalitate” au fost grav incălcate”. Iar la pct. 75 se notează : “Curtea constată că încălcarea dreptului reclamantului […] îşi are originea într-o problema majoră ce rezultă dintr-o disfuncţionalitate a legislaţiei române si dintr-o practică administrativă care a afectat şi mai poate afecta în viitor un număr mare de persoane”.
sursa : vorba electronului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu