SCRISOARE DESCHISA ADRESATA CIVILULUI

Civilului


De curând, în spațiul de discuție publică, a fost reluată tema pensionarilor militari, situație prilejuită de încăpățânarea premierului României de a-l cocoloși pe vicele său pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, fost ministru al apărării și artizanul dezastrului instituțional al anulării dreptului la pensie militară de stat pentru rezerviștii și retrașii din Armată, și transformarea lor în asistați social, cu drept de pensie revizuită după cum au avut chef funcționărașii din minister și după câtă influență au avut beneficiarii la partidul dezertorilor și trădătorilor politici, patronat de acest artizan.

Pe forumuri și nu numai, se remarcă și opinii în favoarea tezei că militarii au, într-adevăr, pensii nesimțite și, mai ales, nemeritate, opinii ce merg în deplină concordanță cu cele ale comandantului Forțelor Armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și președintele României de astăzi, domnul Băsescu Traian, care are o părere foarte proastă despre militari, în general, și despre ofițeri, în special.

În contextul acestei discuții publice, vă propun o epistolă a unui militar român, adresată concetățeanului său, tot român, dar civil.



Dragă Civilule,



Știu că ai fi vrut să fii ca mine și, pentru că nu ai putut, acum, la pensie, vrei să fiu eu ca tine. Însă, nu se poate, pentru că noi am fost și suntem diferiți, așa cum doi frați sunt diferiți, chiar dacă au fost făcuți de aceiași mamă și din același tată și chiar dacă se iubesc unul pe altul, ca frații.

Când am ales să mă înscriu la liceul militar, știam că voi avea parte atât de casă și masă gratuite, cât și de școală de cea mai bună calitate posibilă. La fel, știai și tu același lucru. Faptul că nu ai venit să fii coleg cu mine de bancă înseamnă fie că nu ai vrut, în sensul că nu ți-au trebuit nici gratuitățile și nici învățătura oferite de Armată, fie că nu ai putut, în sensul că nu ai avut meritele necesare pentru admitere. În niciuna dintre aceste două situații, nu ai însă cum să te compari cu mine și să zici că am fost egali vreun moment. Dacă tu ai ales să mergi la un liceu mai bun și să te pregătești pentru o viață mai îndestulată decât îmi promitea mie milităria, cinste ție! Dacă ai rămas mai modest decât mine, asta este! Nu ai de ce să fii invidios. Nu ai putut mai mult.

Când am ales să merg la o școală militară, cum le zicea pe vremea aceea, știam că voi primi casă și masă gratuite, dar și o mică soldă, alături de instruirea necesară formării mele ca ofițer. Mai știam că, pentru a avea studii superioare, va trebui să muncesc mai mult de cinci ani ca locotenent și locotenent major, să cresc în ierarhia militară și să îndeplinesc anumite condiții profesionale care să mă califice pentru a studia în Academia Militară, cum îi zicea pe atunci instituției de învățământ superior militar. Și mai știam că prima mea soldă ca ofițer va fi mai mare decât salariul mediu pe economie. La fel știai și tu. Dacă ai ales să nu fii coleg cu mine de pluton în școala militară, să facem împreună instrucție de dimineața până seara iar, uneori, și noaptea, și să învățăm meseria armelor la clasă, fie nu ai vrut, fie nu ai putut. Dacă ai ales să te pregătești în facultate sau într-o școală civilă care să îți dea o meserie mai bună decât cea a armelor și mai bine plătită, atunci cinste ție! Dacă ai fi vrut să fii la fel de bine plătit ca mine dar nu ai îndeplinit condițiile de pregătire, pentru că nu ai putut, atunci asta este! Nu ai de ce să fii invidios pe mine că eu am vrut și am putut.

Când am ales să fiu ofițer știam că nu voi putea fi și soldat, în același timp. Am făcut și eu instrucția soldatului, la vremea mea, în școala militară, dar apoi am devenit comandant și nu mai puteam fi, totodată, și executant. La fel, știai și tu că, dacă nu vei vrea sau nu vei putea să te faci ofițer, va trebui să faci armata ca soldat, fiindcă așa era pe vremea noastră. Deci, indiferent cât de grea sau de ușoară ți-a fost armata pe care ai făcut-o ca soldat, indiferent dacă ai învățat din serviciul militar ceva ce ți-a fost de folos în viață sau doar a fost o etapă urâtă și inutilă din existența ta, nu ai de ce să te compari cu mine, pentru că nu am fost egali. Eu eram comandantul iar tu subordonatul, pentru că așa a fost și este în armată. Iar tu știai asta dinainte de a ți se întâmpla.

Când am jurat să îmi apăr Țara chiar și cu prețul vieții, prin Țară înțelegându-te și pe tine, știam că bătea războiul la ușă, atât cel rece, cât și cel cald din Mediterană sau din Orientul Apropiat. La fel știai și tu, dar nu ai venit lângă mine, să apărăm Țara împreună, cu prețul vieții. Ai rămas mai departe civil și ai contat pe mine să mă ocup de treaba asta. Atunci parcă era bine că nu suntem egali. Și, parcă, solda mea, ceva mai mare decât salariul mediu pe economie, nu era chiar atât de mare încât să plătească prețul vieții tale. Pentru că, dacă era, ai fi venit lângă mine. Tot așa, nu ai fi zis că am o soldă nesimțită atunci când am scos oameni de sub dărâmături, la cutremur, ori de sub ape, la inundații.

De altfel, nu am auzit pe nimeni să zică despre militari că au solde nesimțite. Pentru că nimeni nu vrea să îi supere pe militari, atâta vreme cât este nevoie de ei în societate și ceea ce fac ei nu este la îndemâna oricui, fie că nu vor, fie că nu pot alții să facă ce fac ei, militarii.

Însă, dragă civilule, când eu, ofițerul, nu îți mai sunt de folos, când am ieșit „la pensie”, se schimbă treaba! De noi, ăștia, pensionarii, nu mai ai nevoie, nu-i așa? Și, parcă, ne plătești prea degeaba o pensie nesimțită. Și, în plus, ți se pare că trăim cam mult după ce am ieșit la pensie, la o vârstă mult prea fragedă.

Dacă ești cinstit cu tine însuți și dacă ți-a mai rămas un pic de rușine din aia ancestrală, din care este alcătuit mortarul construcției societale românești, atunci poate te oprești o clipă și asupra acestui adevăr, că noi doi nu am fost, nu suntem și nu vom putea fi niciodată egali, nici ca membri ai societății, nici ca pensionari.



Cu cele mai bune gânduri,

Ofițerul român în rezervă sau în  retragere
                                                                  de Hari Bucur Marcu

SURSA http://www.in-cuiul-catarii.info/2013/02/23/civilului-3145