PUIA MARIA, O MARTIRA PENTRU UNITATEA NEAMULUI ROMANESC

Pentru ca pe 27 august s-au implinit 97 de ani de la intrarea Romaniei in primul Razboi Mondial cand  trei armate române au trecut la atac traversând Carpații Meridionali, după care au intrat în Transilvania., considerand ca este necesar sa ne cunoastem istoria si dincolo de ceea ce ni s-a oferit pana acum, in mod oficial, redau mai jos un material informativ extrem de interesant al d-lui  Av. Ioan Avram -Veteran de Război  care scoate in evidenta o pilda de eroim exceptional dar si informatii care invita la reflectii in legatura cu  atitudinea casei regale fata de intrarea tarii in razboi. 

O pilda de eroism care o identifica pe MARIA PUIA, alaturi de Ecaterina Teodoroiu si de multe alte romance, ca pe un simbol pentru romanitate si un model pentru cei ce simt romaneste.

 Iata mateialul :

,, Cunoaştem din istorie că în vara anul 1914 a izbucnit primul război mondial, în care taberele ce se înfruntau erau, de o parte, puterile centrale, formate din imperiul austro-ungar şi imperiul german, iar în tabăra adversă, numită “ANTANTA”, erau puterile aliate, formate din Franţa, Anglia, Italia, Rusia, Iugoslavia şi Grecia.

 Regatul României, deşi avea tot interesul să participe la acest război, având de eliberat pe românii aflaţi sub stăpâniri străine, a adoptat, în prima parte, starea de neutralitate, deoarece regele Carol I, împreună cu Brătianu, au încheiat în anul 1883, la Viena, un pact militar secret mai puţin cunoscut, cu Austro-Ungaria şi Germania.

 Conducătorii ţării au purtat aprige discuţii referitoare la partea căreia să i se alăture, în scopul de a se putea obţine maximum de folos pentru ţară şi neamul românesc.

 Regele Carol I, fiind de origine germană, ar fi dorit să se alăture puterilor centrale, dar majoritatea fruntaşilor români susţineau participarea României în tabăra puterilor aliate, cu scopul eliberării Ardealului, Banatului şi Bucovinei.

 În această stare de puternică tensiune politică, masele populare, nerăbdătoare să sară în ajutorul fraţilor subjugaţi de puterile centrale, au manifestat furtunos pe străzile Bucureştiului şi ale altor oraşe mari din ţară, cerând intrarea imediată în acţiune a României alături de puterile aliate.

 Mulţimea manifestanţilor, cuprinsă de un adevărat delir patriotic, a cerut trecerea imediată a Carpaţilor şi dezrobirea Ardealului.

 Desigur, această înălţătoare stare de spirit supăra orgoliul şi interesul teutonic al regelui Carol I, fapt ce l-a determinat să ordone scoaterea armatei în stradă pentru împrăştierea nesfârşitelor manifestări ale spiritului românesc de solidaritate cu puterile gintei latine, precum şi cu fraţii români de sub stăpâniri străine.

 Atitudinea ostilă simţămintelor româneşti a revoltat profund sentimentul patriotic al populaţiei mai ales când forţele armate au fost scoase “în stradă”.

 Poetul Radu Cosmin a cuprins în versurile poeziei sale “VREM ARDEALUL”; cu o magistrală vigoare, voinţa şi revolta românilor, făcând un adevărat rechizitor regelui Carol I.

Iată poezia:

VREM ARDEALUL!...

(de Radu Cosmin)

Maiestăţii Sale Regelui

Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,

Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă

Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,

Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii...

Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi

I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!

Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme

Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme

Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul

Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”

Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,

Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă

Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,

Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”

Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,

Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,

Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,

Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine...

Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi

Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi...

Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,

Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!

Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,

Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,

Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,

Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,

Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,

Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,

Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,

Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri

Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina

Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina

Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,

Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!

Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie

Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!

Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare

Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.

Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.

Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,

Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,

Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!

Fremătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,

Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!

Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,

Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare

Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu

Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!

A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!

Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,

Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine

Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine

Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!

Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,

Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim

Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!

Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!

Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii

Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer

Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,

Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare

Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare

Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,

Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!

Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,

Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:

Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,

Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,

Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii

Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,

Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână,

Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!

De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,

Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,

Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,

Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.

Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine

Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.

Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai

Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.

–        1914 –

Poezia “VREM ARDEALUL” a devenit un adevărat material incendiar pentru crearea elanului de luptă, atât pentru cei care cereau trecerea Carpaţilor dar mai ales pentru ceri ce îi aşteptau în Ardeal, cu speranţa lor de izbăvire din robia străină.

 Poezia a fost transmisă în mod conspirativ, ca hrană sufletească şi speranţă ardelenilor, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal. Poezia a fost adusă, pe ascuns, în “tureacul cizmei mecanicului de locomotivă”.

 Oraşul cel mai potrivit unde trebuia predată poezia a fost stabilit Blajul, care era o localitate a românismului din Ardeal şi care avea un mare număr de intelectuali şi tineri studioşi.

 Blajul era cel mai potrivit mediu prin care se putea stimula şi inteţii lupta rezistenţei din Ardeal, în vremea aceea.

 Poezia ajunsă la Blaj, în modul arătat mai sus, trebuia multiplicată şi difuzată în marea masă de elevi şi profesori din şcolile locale şi în împrejurimi, aşa cum s-a procedat şi în partea premergătoare revoluţiei române din Transilvania din anul 1848.

 Multiplicarea a ridicat probleme grave şi esenţiale, deoarece nu se putea executa decât la maşina de scris, acestea găsindu-se doar la câteva instituţii, operaţiune care putea deconspira întreaga acţiune.

 Pentru rezolvarea acestei probleme importante şi riscante s-a oferit tânăra dactilografă de la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului, Maria Puia în vârstă de 22 de ani, care cu îndrăzneală şi mult curaj şi-a asumat în mod tineresc sarcina multiplicării şi difuzării materialului respectiv.

 Una din legăturile ei cu liceul de băieţi Sf. Vasile a fost elevul din clasa a-V-a Răhăianu Oliviu, al cărui tată a fost coleg de birou cu tânăra Maria Puia.

 Acest elev, Răhăianu Oliviu, după terminarea studiilor superioare a ajuns un distins avocat în oraşul Alba Iulia, sub îndrumarea căruia am avut norocul să-mi fac ucenicia profesională de avocat. Datorită acestor relaţii şi împrejurări, am ajuns şi eu în posesia poeziei “VREM ARDEALUL” şi a scrisorii de adio a martirei Maria Puia.

 Acţiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes, iar poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Intelectualii şi elevii, aproape o ştiau pe de rost, producându-se astfel o mare înflăcărare şi îmbărbătare a românilor ardeleni care aşteptau pe fraţii lor de peste Carpaţi, ca să-i dezrobească.

 În această perioadă, când atenţia organelor austro-ungare de represiune era la maximum, s-a găsit asupra numitului Popa Ioan poezia pe care a primit-o de la Maria Puia şi pe care a şi denunţat-o, el dovedindu-se a fi un trădător de neam.

 Tânăra Maria Puia a fost arestată şi supusă unor chinuri şi presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acţiunea respectivă, preferând să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai peţios secret socotit de ea, mai presus chiar de viaţa ei.

 Aşa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă tânăra Maria Puia, în vârstă de numai 22 de ani, cu franjuri rupte din rochia ei pe care le-a adăugat bogatelor sale cozi, a reuşit să-şi frângă firul vieţii prin spânzurare.

 În modul acesta “scoarţele” odiosului dosar al anchetatorilor, s-au închis, fără a se obţine rezultatul urmărit, adică suprimarea din luptă a rezistenţei românilor din Blaj.

 În scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraţilor şi prietenilor săi, găsită asupra sa, prin rândurile respective, tânăra eroină se roagă de iertare pentru supărarea pe care le-a făcut-o, spunându-le ca o consolare că:

 “AM SOCOTIT CĂ E MAI BINE SĂ MOR EU SINGURĂ DECÂT ALŢII O SUTĂ”.

Iată scrisoarea:

 “Iubită mamă, fraţi şi surori.!...

 Un ultim adio vă zic, căci oricum mai târziu tot trebuia să mor. Nu fiţi trişti deloc, fiţi cu nădejdea la Dumnezeu. Grijiţi de ce aveţi. Mama să plătească, dacă poate, încă în anul acesta, maşina, ca Ştefan să o aive. Lui Pilu te rog să-i scri să-ţi trimită bani, că el are... Tot ce am e a Aureliei.

 Lanţul cel mic de aur e aici la Tribunal şi Brazleta, un inel şi cerceii.

 Te rog scrie la Lugoj, la Prepandie un adio tuturor. Pe Anaida încă so anunţi.

 La Aurelia Fodor şi Cornelia Gabriş le doresc fericire. Lui Vili, Vodă, Becriu să le trimită Aurelia câte un ultim salut. Pe toate prietenile şi cunoştinţele mele le sărut.

 Tiţă dragă pe tine te rog să grijeşti de mama şi Aurelia. De vei fi luat şi tu cătană, aranjază tot ce poţi ca maşina să fie plătită de tot, pe când tu merji, că mama nu ştie. Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat dela Gruiţa poezia Vrem Ardealul şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiindcă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte.

 Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneţi trişti pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu.

 La Anicuţa dă-i mamă toate hainele mele. La Pipi dăi hainele mele cele albe. La Anicuţa, verigheta cea de aur. La Aurelia lanţul cel de aur dela Cadia şi braţelele. Un inel lui Titi şi lanţul cel dela mine. Iar la mama (törölt es olvesliatlan rèsz).

 La revedere în lumea cealaltă, dacă aci nu ne-am putut bucura de o altă fericire. Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt română, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie. Dacă mamei îi e dorinţa să mă îmbrace în haina albă, da, dar să nu facă cheltuieli. Îi sărut mâinile mamei pentru creşterea bună pe care mi-a dat-o. Am greşit şi eu odată fără să fiu ertată. Un ultim sărut vă depun tuturor, pe aceste mătănii, pe care eu m-am rugat mult aci în închisoare.

 Nu pot să zic nimic în contra celor de aici, toţi m-au cinstit şi primit cu vorbe bune.

 Aş dori mamă să mor în patul meu, dar aşa mi-a fost soartea. Cred că de aici voi fi aşezată, barami, în căruţa dumitale mică, cu care am lucrăt mult şi eu. Nu cred dacă va fi ertat să fiu înmormântată cu preot dar deşi nu, roagă-l pe domnul Coltor, ori Ghiaja sau alţii să le rostească un adio tuturor celor ce mi-au făcut calea presărată cu flori, iar mie merit pentru neam.

 Scumpă mamă sărut mânile, nu te supăra, o Ştafane şi Pile cum mi de dor de voi, că sunteţi departe şi nu mă vedeţi, cu gândul la voi trebue să mor.

 A voastră fică, soră care vă doreşte. Aş fi dorit să mă mărturisesc, dar aici nu se pote, nici la Biserică nu am fost.”

 Prin eroicul său gest, tânăra Maria Puia, cu o sublimă dăruire şi totală abnegaţie şi-a jertfit viaţa pe altarul dragostei de neam, dovedind că este un exemplu de elită al neamului românesc.

 De aceea se cuvine să o aşezăm în rândul marilor eroi ai neamului românesc, pentru a fi cinstită de-a pururi, aşa cum şi eroi din tragediile antice, care prin strălucirea virtuţiilor lor au reuşit să străbată mileniile, ajungând până în timpurile noastre.

 Pentru jertfa sa socotesc că i se cuvine un pios omagiu de admiraţie şi mulţumire din partea NAŢIUNII ROMÂNE, iar tinerilor astfel de exemple ar trebui promovate în viitor.

Av. Ioan Avram Veteran de Război