ARMATA ROMANA, INCOTRO?

ARMATA ROMÂNĂ, ÎNCOTRO?

Ce se va întâmpla cu militarii? Nimeni nu cunoaşte cu exactitate. Nimic, dar absolut nimic nu este sigur. Înafara perspectivei dezastrului. Ei, militarii activi, în rezervă sau retragere, nu ştiu ce se va întâmpla azi. Cu atât mai puţin, mâine. Amputarea drastică a soldelor a devenit o realitate. 25% din soldă înseamna traiul pentru o săptămână a familiei, furat în fiecare lună! Creşterea ucigătoare a preţurilor, tăierea celorlalte sporuri, mai adugă câteva zile de foame. Militarii în rezervă, prin tăierea cu până la 60% a pensiilor militare, vor îngroşa rândurile celor condamnaţi la inaniţie.

Dacă pentru ceilalţi bugetari s-a prevăzut, măcar de formă, o oarecare posibilitate de revenire la normalitate iar pensiile nu vor putea fi atinse, pentru militari lucrurile stau cu mult mai rău. Nu mai au speranţă! Nici un reprezentant al conducerii M.Ap.N., factor politic sau militar, nu iese public să lămurească situaţia. Se pare că nu şi-au dat seama că dedesubt, acolo unde bate inima soldatului, cazanul clocoteşte. Militarii au parte doar de tăcere. Vinovată.

Nici acest ministru politico-general, nici responsabilii militari de carieră, cum sunt şeful SMG şi adjuncţii săi, nu pot înţelege că este de datoria lor să limpezească apele. Să scoată din cazărmi frământarea şi incertitudinea, dezastruoase pentru orice sistem militar. Să-şi respecte subordonaţii, să arate că le pasă de modul în care ei trăiesc şi vor trăi. Să caute şi să găsească soluţii spre normalitate.

Guvernanţii? Ce fac ei? Primul ministru ameninţă. Este supărat, rău. Nu ştim de ce. Dar ştim precis pe cine. Pe poporul român. Şi pe militarii români. Cei care, după opinia sa, mănâncă banii ţării de pomană. De ce? Fiindcă nu se află toţi pe front, în tranşee, ca să-şi merite solda. În logica domniei sale, doar de aia sunt militari, ca să lupte. Nu sunt în război, nu mănâncă. Ca urmare, fiindcă e pace, au salarii nesimţite şi pensii nesimţite. Necuvenite! Atât poate mintea premierului, dumnealui atât ştie.

Preşedintele, comandantul Forţelor Armate, iniţiatorul tăierii salariilor şi pensiilor militarilor (vezi declaraţia Elenei Udrea), care a numit generali cu ghiotura mai ales dintre slugile politice, se miră că sunt prea mulţi generali în clădirea ministerului apărării. La fel ca şeful guvernului, preşedintele constată că aceşti generali nu au luptat în nici un război. Când să fi luptat? O fi fost România angajată în vreun război în ultimii 65 de ani şi noi nu am aflat. Sau, dacă avem militari pe teatrul de acţiuni din Afganistan înseamnă că suntem în război cu Afganistanul şi jumătate din cei aflaţi acolo ar fi trebuit să fie generali? Ce o fi gândit domnia sa? Poate clădirea ministerului apărării, în opinia preşedintelui, ar trebui să fie „plină” cu politruci şi să mai existe doar ici-colo câte un gradat de rang inferior. Nu i-a spus nimeni preşedintelui că armata, într-o ţară normală, e condusă de generali? Şi că de la nivelul ministerului, din clădirea aceea, se coordonează viaţa armatei? Mulţi, puţini, generalii sunt numiţi de preşedinte, adică de mintea, mâna şi stiloul domniei sale! Şi în ultimii cinci ani, domnul preşedinte a tot „fabricat” generali. Când a avut interes s-o facă. Acum, când este la ultimul mandat, se miră că sunt prea mulţi.

Ministrul Gabriel Oprea, este foarte ocupat cu partidul său, care se pare că nu o duce prea bine. Face vizite politico-propagandistice în toată ţara şi afirmă că luptă să salveze naţiunea. Pentru drepturile militarilor nu se mai bate domnul Oprea. Nici nu mai demisionează dacă sunt reduse veniturile militarilor, din rândul cărora se laudă că face parte. Chestia cu demisia şi cu drepturile de neatins ale subordonaţilor, strigate ferm în parlament, cărămida cu care se lovea de zor în piept, promisiunile făcute în faţa a mii de militari, reprezintă etape depăşite politic. Acum i-a trecut! A uitat.

La ce să se aştepte militarii? La nimic bun. Şi am argumente. Altele decât cele de mai sus. Evidente, în opinia mea:

* Premierul Boc, lovit în constituţionalismul său original de Decizia Curţii Constituţionale, a hotărât să se răzbune pe români. În acest context, militarii vor fi ţinta predilectă. Pentru că au mai rămas aproape singurii din pensia cărora se poate înfrupta, demonstrând omenirii câtă dreptate a avut cu deviza „moarte pensionarilor!” Întrucât la alte pensii nu prea mai are acces, conform tradiţiei bocăneşti, se va răzbuna aici. O să le arate el militarilor! Şi mai ales celor ce au avut funcţii importante şi merite în organizarea şi conducerea acestei instituţii. Domnul Boc va face în aşa fel ca de la general la soldat să aibă acelaşi venit. Va democratiza armata, la pensii. Şi o va bagateliza, la salarii. Pentru prima dată în istorie va fi anulată o lege militară esenţială, aceea a ierarhiei militare.

* Sistemul de recalculare a pensiilor militare rămâne neclar. Lăsat la discreţia incapacităţii ministrului Şeitan, verocităţii ministrului Vlădescu, nepăsării intolerabile a ministrului Oprea şi relei intenţii, urii premierului. Mă întreb. De ce nu trebuie ca fiecare militar în rezervă sau retragere să cunoască din vreme cum i se va recalcula lui, personal,venitul? De ce să nu ştie care este baza de calcul şi dacă aceasta este corectă, echitabilă, încadrată în legi, conformă activităţii lui de-alungul anilor? De ce să nu afle de pe acum cu cât i se va ciunti venitul său legitim? Cred că răspunsul e simplu, clar. Pentru că va fi un dezastru! Pentru fiecare dintre ei. Se doreşte punerea în faţa faptului împlinit.

* Tăcerea şi lipsa de reacţie a militarilor activi va permite luarea oricăror măsuri, oricât de samavolnice. Aceştia nu vor, ori nu pot înţelege că din moment ce toate legile care le recunoşteau drepturile fireşti sunt încălcate, de însuşi cel care ar trebui să-i protejeze, de către STATUL român, este anormal ca ei să le mai respecte. Poate militarii activi, aşa cu pare firesc a fi, nu doresc ca prin refuzul respectării legii să destabilizeze un stat aflat deja în prăbuşire. Însă, trebuie să aibe în vedere că politicienii puterii nu se vor sfii să considere tăcerea militarilor activi drept accept şi complicitate. Ei, militarii, vor deveni astfel complici la dezastru. Pentru prezentul şi mai ales pentru viitorul armatei, pierderile vor fi incalculabile şi cu consecinţe de neimaginat azi.

* Singura rezistenţă reală, vizibilă, aceea a Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate (SCMD), va fi tot timpul atacată. În scopul diminuării influienţei sale în rândul militarilor şi a stopării creşterii puterii sale sindicale, care poate deveni o forţă de temut. Cum? Prin măsuri politice oneroase, prin discreditarea liderilor, prin atacuri bine orhestrate, prin utilizarea unor codoşi şi trădători de profesie. Această presiune se simte încă de pe acum. Şi nu va înceta! Acestea sunt încă patru argumente, din zecile existente, care mă conduc spre concluzia că, pentru viitorul apropiat, militarii nu se pot aştepta la nimic bun. Revin şi spun, extrem grav este faptul (evident!) că nimeni nu-i preocupat de soarta OAMENILOR din armată. De soarta INSTITUŢIEI. Fiindcă, în acest moment important pentru ei, militarii nu mai au susţinători. Armata nu are susţinători. Aşa cum ar trebui să aibe în mod normal, conform Constituţiei şi legii. Preşedintele-Comandant al Forţelor Armate, primul responsabil de soarta armatei, tace. Nu-l interesează soarta militarilor. Nu mai are nevoie de votul lor. Prim-ministrul, nu se ştie din care motiv, îi urăşte din toţi rărunchii. Armata şi pe militari. Ministrul de resort are alte priorităţi şi oricum nu-şi poate depăşi condiţia de dependenţă politică, în raport cu care drepturile şi cerinţele reale ale instituţiei pe care o conduce devin secundare. Politicienii responsabili sunt deja reduşi la tăcere. Dovada? Rezultatul votului din parlament cu care a fost adoptată legea ciuntirii pensiilor, practic numai pentru militari! Militarii se simt singuri, cu toate veniturile reduse în mod nejustificat, ameninţaţi de putere, neinformaţi despre soarta lor, umiliţi prin voinţa politică a guvernanţilor, cu populaţia asmuţită împotriva lor. Fără putinţa legală de a protesta, de a riposta, de a se apăra, de a-şi striga nemulţumirea, de a-şi cere înapoi drepturile furate.

Iată motivele pentru care mă întreb : „Armata, încotro?” Rămân la întrebare, deoarece nu aş dori să accept concluzia spre care faptele, tot mai evident, ne conduc. Aceea că se doreşte şi se va realiza distrugerea definitivă a unuia din pilonii de bază ai oricărei naţiuni care se vrea liberă şi independentă, ARMATA sa. Unica certitudine a libertăţii unui popor!

Rămân la întrebare pentru că, în ciuda realităţii crude, mă încăpăţânez să cred că poporul român nu poate permite accesul şi menţinerea la putere al unor politicieni atât de incapabili. Ca să nu spun inconştienţi şi rău intenţionaţi! Deşi poporul tocmai asta face, de peste douăzeci de ani!

Deci, din nou: „Încotro?”