RADIOLOCATIA, INCA O CENUSAREASA A ARMATEI

RADIOLOCAŢIA, ÎNCĂ O CENUŞĂREASĂ A ARMATEI

Experienţa conflictelor din orice colţ al mapamondului a demonstrat că în domeniul militar radarele au devenit indispensabile în cadrul apărării antiaeriene a teritoriului naţional, acestea asigurând descoperirea şi urmărirea avioanelor agresoare, dirijarea aviaţiei de vânătoare şi bombardament, dirijarea rachetelor antiaeriene şi conducerea focului artileriei.
Analiştii militari care au făcut bilanţul celor 79 de zile şi nopţi de bombardamente asupra Iugoslaviei au tras concluzia că victoria aliaţilor a fost mai mult un eşec, raportat la aşteptările acestora. De ce? Pentru că superavioanele atacatoare au fost obligate să-şi execute misiunile la înălţimi de peste 10.000 m (precizia loviturilor scăzând proporţional) pentru a nu fi atinse de mijloacele de foc dirijate şi conduse prin radiolocaţie, ale sârbilor. De aici, “pagube colaterale”, bombardarea machetelor de poduri şi a tancurilor gonflabile.
Probabil că în urma acestor analize s-a ajuns la concluzii care vor schimba radical modul de folosire a aviaţiei în cazul unor posibile conflicte militare.
Un argument în plus la demonstraţia utilităţii unui sistem radar puternic în apărarea antiaeriană îl constituie şi următorul scenariu, din lucrarea „Următorul – Ultimul război mondial“ de James Adams: „În Riyadh, Arabia Saudită, conducerea forţelor de apărare naţională era în panică. Sistemul defensiv radar…se oprise. Naţiunea se temea de un atac aerian… şi cumpărase cele mai moderne echipamente pentru a încercui ţara cu radare de avertizare din timp. Dar mai cumpăraseră, fără să ştie, şi câteva mici piese hardware care la un semnal primit de la Washington, scoseseră din uz tot sistemul. Ţara rămăsese lipsită de apărare în faţa unui atac aerian“.
Ajungând la realitatea sistemului militar de management al spaţiului nostru aerian, acesta este format dintr-un număr redus considerabil în ultimii ani de subunităţi de radiolocaţie. Radarele din înzestrarea subunităţilor de radiolocaţie, care executau în vremurile bune cercetarea spaţiului aerian zi şi noapte, erau dispuse în teren la distanţe variabile de frontiera de stat, pentru a realiza o zonă continuă de cercetare. Prin reducerea operată parametrii zonei de cercetare prin radiolocaţie, îndeosebi a limitei inferioare a devenit o reală problemă, dacă nu cumva a şi dispărut ca parametru de analiză a vulnerabilităţii siguranţei naţionale (a apărut în schimb presa drept un pericol la siguranţa furturilor la lumina zilei din banul public).
La acestea se adaugă şi o serie întreagă de probleme tehnice şi de încadrare trupelor de radiolocaţie:
-radarele (câte au mai rămas) sunt în proporţie de aproximativ 90 la sută de producţie sovietică, generaţia anilor 70-80;
-lipsa pieselor de schimb, îndeosebi a tuburilor electronice speciale (insuficienţa fondurilor face imposibil importul acestora);
-eficienţa scăzută a sistemelor de protecţie la bruiaj activ, de imitaţie sau ochit de radiolocaţie;
-imposibilitatea asigurării celei de-a doua surse de alimentare cu energie electrică din lipsă de baterii de acumulatori pentru grupurile electrogene;
-insuficienţa materialelor de întreţinere şi lichidelor speciale, ceea ce afectează calitatea lucrărilor periodice de întreţinere tehnică şi fiabilitatea în funcţionare;
-lipsa de personal specializat odată cu reducerea drastică de efective.
Ce ar fi de făcut pentru scoaterea radiolocaţiei – armă prin excelenţă tehnică – din această postură de „Cenuşăreasă“ a apărării antiaeriene? Iată câteva sugestii:
-importul strictului necesar de tuburi electronice speciale necesare pentru aducerea în parametri a sistemelor de protecţie şi emisie a radarelor existente (un asemenea radar a descoperit „invizibilul“ F-117 în Iugoslavia);
-achiziţionarea sau adaptarea aparaturii de recunoaştere amic-inamic existente pentru radarele de cercetare îndepărtată;
-prelungirea sursei de funcţionare a radarelor de gamă metrică, stabile în funcţionare şi destul de mobile, care asigură în caz de necesitate coeficientul de suprapunere necesar pentru descoperirea la înălţimi mici;
-creşterea capacităţii de centralizare şi prelucrare a datelor de supraveghere radar de la sursele primare într-un sistem unic, cu structuri distincte;
-păstrarea în sistemul militar a specialiştilor în exploatarea şi depanarea radarelor, pentru a căror formare sunt necesari 5-10 ani de pregătire şi activitate în domeniu.
Pentru realizarea unui management eficient, în special în situaţii de criză, este obligatorie completarea supravegherii spaţiului aerian cu radare moderne de observare la joasă înălţime şi cu o mobilitate ridicată. Acest lucru nu este posibil însă în viitorul apropiat.
Întrucât până la introducerea în dotarea armatei noastre a termolocatoarelor, radiolocatoarelor cu aparatură sintetică SAR (Synthetische Aperture Radar) sau a senzorilor tereştri nesupravegheaţi UGS (Unattended Ground Sensors) vom mai avea destul de mult de aşteptat; în momentul de faţă se impune o analiză a zonelor de supraveghere la diferite înălţimi (evaluare care în mod cert va evidenţia faptul că la înălţimi mici rămân importante zone insuficient cercetate prin radiolocaţie) şi, ca atare, luarea unor decizii importante privind:
-regândirea şi redimensionare rolului şi compunerii forţelor de supraveghere şi avertizare timpurie, astfel încât să existe convingerea că managementul luptei (avertizarea timpurie, informaţii de cercetare, stare de alarmă, alocare de resurse, situaţia armamentului, rezultatele misiunii) nu va avea de suferit în situaţii de criză sau eventual, de conflict;
-redefinirea rolului radiolocaţiei militare în exercitarea controlului suveranităţii spaţiului aerian naţional, având în vedere experienţa unor conflicte armate şi diferitelor situaţii de criză, precum şi învăţămintele şi concluziile rezultate în urma aplicaţiilor cu ţinte aeriene marcate, experienţă din care se desprinde ideea că este necesară constituirea unei rezerve de radare din generaţia ´80, de game diferite, în stare de funcţionare, care să poată fi utilizate la ordin.
Sunt de apreciat preocupările pentru modernizarea şi achiziţionarea de avioane şi mijloace de foc antiaeriene, care necesită un efort financiar deosebit (şi poate imposibil de făcut) în viitorul apropiat, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că, pentru a fi combătute, mijloacele de atac ale unui eventual agresor trebuie descoperite, urmărite şi transmise la înştiinţare prin RADIOLOCAŢIE.
Se pare însă că cei care conduc destinele actualei Românii se amăgesc cu ideea umbrelei NATO care ne va apăra într-un eventual conflict şi an de an încalcă cerinţa privind alocarea bugetară pentru armată, aducând procentele de la 25% din buget cât aloca Alexandru Ioan Cuza pentru Oastea Ţării, la un incredibil, ruşinos şi inacceptabil 1,…%. Unde eşti tu Ţepeş Doamne?...