Reporter: Care este situaţia actuală a industriei de apărare autohtone? Dar procesul de înzestrare a armatei?
Sebastian Vlădescu: Înzestrarea armatei nu se face, iar industria de apărare este aproape moartă.
Armata României de 100.000 de oameni(sic!) are nevoie de o înzestrare cel puţin la standard mediu NATO, având în vedere integrarea în structurile euro-atlantice. Industria noastră de apărare ar trebui să fie capabilă să susţină din punct de vedere tehnologic măcar mentenanţa, dacă nu chiar părţi din realizarea înzestrării în echipamentele respective.
Important este însă că astăzi înzestrarea armatei nu se face. Există un program bine definit, corect, aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării încă din 2005. Există şase programe strategice, câte două pentru domeniu- aviaţie, marină şi forţe terestre. Cele şase programe strategice sunt, în 2009, la fel ca în 2005: definite, cunoscute. Au fost şi bugetate de-a lungul timpului. Nici măcar o licitaţie nu a început pentru, măcar, un program. Nici măcar despre un sistem de alocări directe nu s-a discutat.
Reporter: Acest program de înzestrare este impus de NATO?
Sebastian Vlădescu: Cuvântul "impus" este excesiv. În clipa în care ai intrat în NATO, îţi asumi anumite obligaţii, iar România şi-a asumat nişte obligaţii la nivel de forţe armate. Soldaţii armatei române trebuie să fie dotaţi la standard NATO, să fie în stare să interacţioneze cu un sistem cât de cât unitar care este sistemul NATO.
Sebastian Vlădescu: În setul de misiuni pe care România şi-l asumă în cadrul NATO nu sunt numai misiunile din teatrele de luptă, ci şi de patrulare în spaţiul european şi Marea Neagră. Organizaţia Nord-Atlantică trebuie să se asigure că pe flancul sud-estic european are o anumită capacitate, până când intervine o forţă capabilă cum ar fi forţa rapidă de intervenţie europeană sau forţa americană. Nu poţi să spui: sunt membru NATO, dar eu nu am armată.
Ca membru NATO, România şi-a asumat o armată de circa o sută de mii de oameni, de patru ori mai mică decât armata de pe vremea lui Ceauşescu.
Armata trebuie însă să fie capabilă să interacţioneze şi să acţioneze cu armatele statelor membre NATO. Această acţiune-interacţiune nu se poate face decât pe baza unor platforme tehnice comune.
În momentul de faţă, contează foarte mult partea de comandă şi control - zona în care îţi dai seama ce se întâmplă, care sunt ameninţările şi programezi acţiunile până când ajungi să tragi cu armele.
Avioanele nu se mai luptă ca în al doilea Război Mondial, în zona de vizibilitate, nu se mai trage cu puşca sau cu tunul ca să îţi dobori adversarul. În momentul de faţă, distanţa medie a unei lupte aeriene este peste 200 de km.
Importante sunt însă sistemele de pe avion care detectează adversarul şi acţionează.
Efectiv, asta devine armata în momentul de faţă. Iar armata română are nevoie de platformă. Platformă înseamnă avionul de luptă, o navă de luptă (fregată, corvetă, vânător), un tanc sau un blindat.
Următoarea decizie este ce sistem de comandă - control adaugi platformei şi care este interoperabilitatea lor. După care te hotărăşti cu ce armament dotezi - rachete sol - aer, rachete antiaeriene, rachete sol-sol, obuzier sau mitralieră.
Partea de armă efectivă este ultima decizie.
Despre soldatul în sine, în momentul de faţă, se discută ca despre o platformă.
Ca să concluzionez - ai omul, care este considerat platforma, ai sistemul lui de protecţie, un costum care încearcă să îl protejeze, deci ai o platformă protejată, şi ai un computer care este conectat cu sistemul central. Şi el acţionează în funcţie de ce i se spune.
Este o lume care devine extrem de electronică.
Reporter: Şi noi cum stăm?
Sebastian Vlădescu: Nu avem nimic din toate aceste lucruri şi este mare nevoie de ele.
Reporter: Dar cum ne acceptă NATO în condiţiile astea?
Sebastian Vlădescu: Într-o primă etapă, România a trebuit să-şi restructureze armata. Din organizarea cu regiment, divizie, corp de armată, armata română a trecut la organizarea NATO care se bazează pe brigadă, deci o unitate mai mică şi mai mobilă decât divizia. Acesta este un proces care a început în 2003, 2004, 2005 şi care este în prezent mai mult sau mai puţin încheiat. În paralel, însă, ar fi trebuit să începem procesul de înzestrare a armatei.
Reporter: Nu puteam să luăm un model din alte ţări?
Sebastian Vlădescu: Nu există un model într-o ţară. Sistemul de apărare este un sistem de alianţe. NATO este o alianţă. Dar inclusiv în interiorul acestor alianţe sunt interese. Când este vorba de înzestrarea armatei, interesele fiecărei ţări sunt mai solide decât interesele alianţei. Niciodată americanii nu vor spune: lăsaţi România să cumpere avioane europene pentru că este stat european. Deşi, în mod normal, România ar trebui, ca membru al Uniunii Europene, să susţină industria europeană.
Bătălia în această industrie se dă pentru sute de miliarde de dolari în fiecare an. Este foarte greu să spui că platforma americană este mai bună decât cea germană sau decât cea englezească. Pentru România, oricare este foarte bun, pentru că este mult mai mult decât avem noi şi oricare dintre ele este compatibil cu standardele NATO.
Deci, din acest punct de vedere, decizia până la urmă este mai puţin o decizie militară. În opinia noastră, a celor care conduc "Lord Expert", decizia ar trebui să fie o decizie cu o componentă politică şi componentă economică foarte solide în favoarea României.
(Interviu cu domnul Sebastian Vlădescu, asociat al companiei "Lord Expert")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu