Schengenul şi doza zilnică de pesticide

De ce n-ar fi mai multe farmacii decît grădiniţe şi şcoli, dacă primim gratuit picătura zilnică de otravă în hrana cea de toate zilele? O chestiune de concurenţă, altfel, autorităţile sanitare n-ar fi descoperit aflatoxina în laptele importat din Ungaria şi pesticide, în tonele de fructe şi legume din Turcia. Importurile de produse alimentare ne asigură doza necesară de contaminare, pentru a da fuga după doftorii. Cum şi-ar mai permite farmaciile reclame agresive şi concursuri cu premii, dacă nu ar fi o industrie de vîndut în serie? Cu cît cumperi mai multe pilule şi leacuri noi, care ne lecuiesc pe veci, cu atît ai şansa să cîştigi la tombolă excursii gratuite la munte sau, după noroc, în ceruri. Un al parazit a fost descoperit în macroul congelat, importat din Malaiezia pentru marcheturile româneşti. Să fie vorba de parazitul din specia celor care refuză aderarea ţării noastre la Schengen? Nu ştiu cum va fi taxat viitorul politic al premierul nostru, avînd în vedere opinarea tranşantă şi realistă faţă de aroganţa preopinenţilor europeni, care joacă şi ei precum li se cîntă. Englezii nu se mai dau în vînt după Huxley, nici francezii după Celine şi Bergson, iar olandezii funcţionează pe „doza” zilnică de cinism. Ce să facă şi ei, joacă la concurenţă. N-au încotro în aceste timpuri de restrişte şi jale. O obsesie şi cu şenghenul ăsta! Şi nu-i mai important decît eradicarea sărăciei, închiderea băncilor cămătăreşti şi reconstrucţia Ţării din temelii.



În Schengen vom intra abia atunci cînd vom da pe nimic tot ce ne-a mai rămas. Nu ne vor şi gata! Aderare cu de-a sila nu se poate! Acum, cînd buzunarele românilor au fost întoarse pe toate feţele şi sînt goale, scutim şi noi factura de intrare. Peste un miliard de euro pentru delicatele ticăloşii ale Occidentului şi machiaverlîcurile politicii interne, înghiţite, aşa pe tăcute, înghesuiţi sub scara marilor puteri. Ne-au fluturat pe sub nas promisiuni fără acoperire, ne-au dat liber în Europa la cele mai dispreţuite şi prost-plătite munci, iar acum, acest şut în fund e chiar bun. Cum ar mai fi avut guvernanţii noştri onoarea de a fi luaţi din nou de guler pentru încrederea oarbă în puterile europene, care agită doar nişte concepte în curs de perimare. Dacă se deconectează de la ele, direct pe butuci ajung. În Europa aceasta nuanţată de războaie sintetice, nimeni nu mai vrea să salveze pe nimeni. Unitatea între popoare e un surtuc ros în coate, „generalii” sînt interesaţi doar de cifrele de afaceri. Totul e să ia cu japca de la cei mici, să „civilizeze” prin infiltrare, infestare, contaminare. Fie la noi sau în altă parte, oamenii Puterii şi bogătaşii uită că aparţin unei naţii. La fel şi hoţii. Iar noi, mai avem mult pînă cînd ne vom reactiva potenţialul şi valorile. Batem pasul pe loc, contemplăm ţinta, iar cînd ieşim în drum, entuziasmul se face praf. Întîrziem prea mult în procese, de aceea nu avem rezultate. Ne mulţumim cu faptul că am supravieţuit mereu istoriei, chiar dacă în istoria noastră nimic nu a fost de bună voie, şi tot mai mulţi venetici, ca nişte pui de cuci vin şi azi să se aciueze în cuibul şi agoniseala noastră.



Prea mulţi ar vrea să schimbe lumea. Aşa cum a vrut Marx s-o schimbe, sau cum Rimbaud a vrut să schimbe viaţa. Odată a făcut şi la noi mămăliga explozie. Găuri în cer nu s-au făcut, Occidentul le făcuse deja în ozon. De atunci ne tot îmbătăm cu apă rece alergînd cu tălpile goale pe cuie. Nici comunismul n-a fost roz, dar nici democraţia sălbatică nu mai e o soluţie. Dacă Dumnezeu ar coborî pe Pămînt şi ne-ar întreba pe fiecare ce vrem, şi chiar ne-ar îndeplini dorinţele, a doua zi ar fi dezastru în lume. Nu omenirea se află în criză, ci omul prea liber. Liber să respire prin aparatul politic al propriului stat şi al altor state.



Aristotel spunea că „democraţia este sistemul social în care fiecare face ce vrea”. Cu adevărat, democraţia e o aventură căreia nu i se pot sustrage nici geniile, nici săracii. Nu pot să nu zîmbesc cînd îmi aduc aminte de ceea ce mi-a spus bunica mea. La marginea satului Mănăştur de lîngă Cluj era o tablă mare de lemn, pusă acolo de ţărani după 23 August 1944, care glăsuia aşa: „Aici se termină democraţia şi începe Mănăşturul”. Sau de un cîntec pe care mi l-a cîntat cineva în glumă: „hai fii mîndro democrată, lasă poarta descuiată”. La auzul unui astfel de cîntec balcanic s-au înmuiat „boierii noştri preaplecaţi”, lăsînd porţile României descuiate zi şi noapte. De atunci tîrîm lanţurile de glezne, chiar dacă podu-i rupt. Ar trebui să le amintim europenilor ori de cîte ori avem prilejul, că poporul român a apărut în istorie cu o identitate certă. Ne-am născut creştini, prin creştinismul adus de către Apostolul Andrei. Şi iată, mai lipseşte un pic să ni se spună că invadatorii sînt nişte buni creştini, pătrunşi de spiritul românesc, iar noi trebuie să le dăm şi cenuşa din vatră. Bulgarii au demonstrat că nu sînt nişte oi mînate de cîini, dispuse să mai fie mulse şi tunse de cei care le fac viaţa un iad.



Maria Diana Popescu, Agero

http://www.agero-stuttgart.de