Onoarea pătată a Armatei Române
UPDATE: Citiţi acum versiunea integrală a anchetei
În cele de mai jos nu va fi vorba despre eroii Armatei Române de la Cotul Donului ori Stalingrad, din 1942, sau despre eliberatorii Ungariei şi Cehoslovaciei, din 1944-1945. Nici despre manifestaţiile Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) din 1990, susţinute de partea sănătoasă a armiei române, împotriva putregaiurilor GRU, aduse la cîrma MApN de către strigoii FSN şcoliţi pe băncile universităţilor sovietice. Nu va fi vorba nici despre lipsa de războaie din ultimii 60 de ani, nici despre militarii care îşi văd azi pensiile rănite mortal şi nici despre statul român care face praf contractele semnate cu aceşti oameni. Vom vorbi mai la vale despre impostură şi impostori, în rîndurile oştirii române. Despre cei care invocă onoarea în gesturi şi atitudini care dezonorează uniforma militară.
Marea Mută, numele de cod al Armatei Române, se dă zilele acestea victimă. Zice că ţara i-a luat din pensie. Pretinde că Puterea o sacrifică pe altarul unor interese meschine. Una dintre cele două portavoci ale demnităţii Armatei, un colonel gras, cu părul vîlvoi, faţa năduşită şi mîinile ca cinci perechi de crenvurşti fierţi, pe care şi le agită întruna pe deasupra capului, ameninţă Puterea cu puciul. Dolofanul tare în clanţă pare un caz izolat pentru Marea Mută. Dacă i-ai pune o armă în mînă, ori s-ar speria de ea şi ar fugi mîncînd pămîntul, ori ar apuca-o ca pe o lopată. Pe umflat îl cheamă Mircea Dogaru şi a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Militară, condus pînă în 1989 de Ilie Ceauşescu. Rotofeiul este şeful Sindicatului cadrelor militare disponibilizate, în rezervă şi în retragere. Deviza sindicatului este „Honor et Patria. Vae victis!“, adică „Onoare şi patrie. Vai de cei învinşi!“.
Care onoare, monşer, cînd Dogaru este ginerele general-colonelului Vasile Petruţ, fostul comandant al trupelor de grăniceri, absolvent al Academiei Militare „Frunze“ de la Moscova, unde va fi racolat de GRU? După Revoluţie, Petruţ va fi vicepreşedintele PSM, condus de Ilie Verdeţ, iar ginerele său Dogaru va colabora cu PRM şi va scrie la cele două publicaţii ale lui C.V. Tudor. Apelurile sindicatului condus de Dogaru sînt găzduite de regulă în ziarul Tricolorul, portavocea unei rotonde de generali şi colonei semianalfabeţi, care şi-au făcut din strigătul de luptă al tribunului platforma nostalgiilor comuniste. Cazul Dogaru, care manipulează un regiment de nemulţumiţi, ilustrează o secvenţă deloc neglijabilă a rezerviştilor Armatei Române, la şapte ani după intrarea României în NATO. Un regiment de învinşi de realitate, manevraţi de o pereche de colonei de paradă, făcuţi la apelul de seară: istoricul militar Dogaru, specializat în istorie antică, medievală şi arheologie, şi jurnalistul militar Valeriu Pricină, fostul director al trustului de presă al Armatei.
În ciuda faptului că, de ani de zile, Armata şi-a împărţit cu Biserica încrederea pe care i-o acordă poporul în sondajele de opinie, realitatea pare alta, iar cifrele din sondaje par măsluite. În mod tragic, strigătul „Armata e cu noi!“, scos de revoluţionari în decembrie ’89, a început să se audă abia după ce „armata poporului“ şi-a pătat temeinic mîinile cu sînge, trăgînd în manifestanţi la Timişoara, Arad, Cluj sau Bucureşti. În loc să-şi facă ordine în propria-i conştiinţă şi să-şi asume crimele comise în acele zile, Armata a preferat să tragă de timp şi să recurgă la trucuri penibile şi lipsite de onoare pentru a-i ascunde pe criminalii din decembrie între rîndurile sale. Aţi auzit vreun sindicat sau asociaţie a Armatei pronunţîndu-se pe tema vinovăţiei colective sau a răspunderii individuale din timpul însîngeratului decembrie ’89? Da, s-a auzit vocea Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă, care la presiunea revoluţionarilor a propus, fără să-i tremure obrazul de ruşine, o lege privind amnistierea integrală a faptelor militarilor în timpul Revoluţiei.
În loc de dreptate, ni s-a cerut amnezie totală În loc de onoarea de care face atîta caz, Armata ni l-a scos la înaintare pe Moş Teacă cu mîinile tremurînde, care se cere din cinci în cinci minute la toaletă, crezînd că se duce la cinema să-l vadă pe Mihai Viteazul. Cei care au încercat să elucideze evenimentele de la Revoluţie n-au făcut altceva decît să dezincrimineze Armata şi să abată atenţia asupra unor autori fantomatici. Unde era onoarea procurorilor militari cînd întocmeau rechizitoriile? S-au creat liste întregi de aşa-zişi terorişti şi continuă să se dea vina pe alte instituţii implicate în evenimentele de la Revoluţie, parte dintre ele desfiinţate, şi mai puţin pe Armată. În calitate de şef al Comisiei senatoriale însărcinate cu cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu n-a avut nici un motiv să-i scoată ţapi ispăşitori pe militari. Filmele sale istorice sînt făcute cu aportul neprecupeţit al trupelor de figuranţi proveniţi din rîndurile bravului MApN.
Expertiza regizorului Nicolaescu a disipat haloul de vină din jurul Armatei şi a inventat vinovaţi nedescoperiţi nici pînă în ziua de astăzi. Cătanele cu mîinile mînjite de sînge ar vrea cu tot dinadinsul ca opinia publică să înghită gogoaşa cu teroriştii arabi din decembrie ’89. La 21 ani de la Revoluţie, doar cîteva cadre militare au fost aduse în faţa tribunalelor, spre a răspunde pentru faptele comise în decembrie ’89, iar măgăreaţa a căzut pe mortul Chiţac şi pe muribundul Victor Atanasie Stănculescu. Dacă avea onoare, Armata nu s-ar fi lăsat umilită de partidul comunist, deprofesionalizată în ultimul hal, pusă la munca de jos, la Canal, la Casa Poporului şi la cules porumb în Bărăgan şi în Balta Brăilei; şi-ar fi onorat obligaţiile contractuale în cadrul Tratatului de la Varşovia, cu atît mai mult cu cît toate armele cu care era înzestrată erau de concepţie sovietică.
Dacă ar fi avut onoare, generalul Constantin Degeratu n-ar fi minţit, în calitate de şef al Statului Major General, că în Armata Română nu mai există nici un militar care a studiat în URSS. Minciuna lui se repercutează asupra apărării României, deoarece, înainte de intrarea României în NATO, absolut toate rachetele tactice sau cele antiaeriene erau de producţie sovietică, iar rachetiştii au studiat în URSS sau au făcut aplicaţii în fosta Uniune Sovietică, tocmai pentru a învăţa să-şi apere ţara. Dacă ar fi avut onoare, coloneii manipulaţi astăzi de rotofeiul cîrlionţat, ginere de agent GRU, n-ar fi pus atîta preţ, pînă după intrarea României în NATO, pe tîmpenii de genul că „Armata este factor educativ“, că „în cazarmă sînt condiţii de trai mult mai bune decît acasă“ sau pe cunoaşterea legilor şi regulamentelor militare generale, în detrimentul dreptului umanitar internaţional.
Apoi, despre ce onoare vorbim, monşer, cînd sub masa de manevră scoasă în stradă de grăsanul cu cîrlionţi, pentru a-şi renegocia pensiile, se lăfăie cîştigătorii din umbră ai Armatei, care n-au trăit din salarii şi puţin le pasă de pensii? Victorioşi care au dat Armatei marile ţepe, începînd din 1990, cu „Ţigareta“ 1 şi 2, care a îmbogăţit o mulţime de generali de paradă? Cu „Afacerea Motorola“ din 1990, în urma căreia ministrul Apărării din acea perioadă, Victor Atanasie Stănculescu, a înţepat bugetul de stat cu 6,1 milioane de dolari, într-o afacere cu staţii de emisie-recepţie, care, dacă le-ar fi cumpărat direct de la producător, ar fi costat doar 600.000 de dolari? Cu „Afacerea Puma“, din 1995, în care s-au achiziţionat 12 elicoptere Puma second hand, contra unui comision de 3,6 milioane de dolari, reprezentînd peste 40 de procente din suma de 8,5 milioane, achitată de statul român, şi în care cîştigătorul este ofiţerul acoperit DGIA, Benone Ghinea, ataşatul economic al României la Pretoria?
Or, dacă vorbim despre genul ăsta de onoare, atunci trebuie să admitem că cei mai cîştigaţi sînt generalul Florentin Popa, fostul şef al logisticii Armatei şi succesorul său Constantin Zaharia, care şi-au luat tainul din marile contracte de înzestrare. Dintr-un singur contract, comisionul lui Popa a bătut recordul de 5 milioane de dolari. Trebuie să-l decorăm cu „Emblema de Onoare a Armatei Române“ pe omul de afaceri Ovidiu Tender, fiul generalului de grăniceri Ilie Tender, pentru că a furnizat combustibil la suprapreţ pentru toată Armata, pe toată perioada ultimului mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu. Trebuie să-i decorăm pentru favorizarea infractorului pe fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Paşcu, pe fostul consilier prezidenţial Ioan Talpeş şi pe fostul şef al Armatei din acea perioadă, generalul Mihail Popescu, o altă cătană tare în clanţă pe tema pensiilor militarilor.
Ar mai trebui să-i mulţumim şi colaboratorului Armatei Române, Shimon Naor, pentru felul magistral în care a reuşit să exporte arme româneşti în ţări supuse embargoului, cu complicitatea unor experţi din rîndul MAp. Nota de plată a acestui stil de lucru, de a lua cît mai mult de la stat şi de a da înapoi statului nici măcar o explicaţie cu privire la Revoluţie, achiziţii sau deconturi, se vede în precaritatea înzestrării Armatei Române, la 21 de ani de la Revoluţie, şi în superficiala pregătire de luptă a celor 1.664 de militari din Afganistan. Ne tîrîm pe cer, cu ultimele puteri, ca nişte rîme cu aripi, cu 48 de MiG-uri 21-Lancer, în timp ce ungurii, cehii şi polonezii le-au înlocuit cu Gripen JAS 39 sau F-16. Trupele din Afganistan fac efectiv figuraţie şi au fost trimise acolo pe criterii în primul rînd politice şi mai puţin militare. Singurul lucru bun pe care l-ar putea face aceşti trupeţi, la ieşirea din Armată, ar fi să evite penibilul Sindicat al cadrelor militare disponibilizate, în rezervă şi în retragere.
Sursa :http://catavencu.ro/onoarea-patata-a-armatei-romane-38886
P.S. Daca nu ma insel,autorul articolului Cornel Ivanciuc nu este , nicidecum, un reper moral,care poate pretinte a vorbi de,, onoare patata a armatei,, .
vezi aici : http://old.cotidianul.ro/cornel_ivanciuc_am_turnat_si_am_fost_platit_de_securitate-17154.html
De ce in MIORITICA daco-romană asta ,toti fostii securisti, toti fostii ,,penali,, sunt cei care astazi ne ofera lectii de moralitate,de comportament civic?!
